PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Ștefan Bobancu(1848-1940)

      Rate This

Ştefan Bobancu s-a născut în 1848 și a fost fiul lui Nicolae Bobancu, lăncier în legiunile lui Avram Iancu, iar studiile le-a făcut la Sighet, Braşov şi Universitatea Bucureşti, filologie după cele mai multe mărturii şi istorie după cele susţinute de site-ul buclucaş.
După terminarea facultăţii, a fost profesor mai întâi la Ploieşti-suplinitor de istorie şi greacă-iar apoi în oraşul natal ca profesor de liceu, militând pentru dezrobirea românilor în cadrul publicaţiei „Gazeta Transilvaniei”. Pentru articolele sale a fost condamnat de Curtea de Juraţi de la Cluj şi reţinut în închisoarea de la Vacz. La 21 martie 1888, la Cluj-Napoca,  a început procesul în care erau acuzaţi redactorul Ştefan Bobancu, pentru un articol din nr. 176 al ziarului pe anul 1887, şi Aurel Mureşianu, ca director al ziarului şi autor al unui articol incriminat, publicat în nr. 179 al ”Gazetei Transilvaniei” din acelaşi an. Era acuzată  afirmaţia lui Ştefan Bobancu: ”Naţionalităţile nemaghiare muncesc zi şi noapte, îndură chinuri şi suferinţe, se zbuciumă şi asudă, ducând lipsuri şi luptând cu nenumărate neajunsuri, pentru ca cei de la putere să trăiască splendid”.S-a socotit că articolul instiga la ură împotriva maghiarilor, delict prevăzut în paragraful 172, alineat 2 al Codului Penal. De fapt, Bobancu răspundea unui articol din gazeta ”Nemzet” din 17 august 1887 şi pornea de la combaterea unor afirmaţii ale acesteia. La proces, după citirea actului de acuzare, inculpaţii au fost chestionaţi dacă au vreo observaţie de făcut. Într-o scurtă cuvântare adresată completului de judecată, dr. A. Mureşianu arată că inculpaţii doresc să se apere în limba maternă şi roagă pe preşedinte să întrebe juraţii dacă înţeleg limba română şi câţi dintre ei. Noua atitudine a surprins, întrucât se ridica pentru prima dată problema folosirii limbii române în justiţie. Doar 2 dintre cei 12 juraţi cunoşteau limba română, motiv pentru care Mureşianu renunţă la apărare şi critică instituţia translatorului ca ineficientă. Prin sentinţa pronunţată, Aurel Mureşianu a fost achitat pentru a nu se face vâlvă în jurul instituţiei interpretului, iar Ştefan Bobancu a fost găsit vinovat şi condamnat cu amendă de 50 florini şi 4 luni de închisoare de stat, pe care a executat-o la Vácz. 

Profesorul ardelean va trece Carpaţii după acest moment, unde este numit la 1 septembrie 1890 profesor şi director al Gimnaziului Real din Târgu-Jiu, pe care îl conduce până la 1 decembrie 1893. Va înfiinţa după aceea Şcoala Primară Româno-Germană şi Grădiniţa de Copii, cu denumirea simbolică „Unirea”.
Ştefan Bobancu a avut o activitate complexă la catedră şi în afara şcolii, la serbările culturale, scopul său fiind pregătirea tinerilor pentru ziua unirii neamului. Despre el, unul dintre elevi, scriitorul N.I. Popescu, spunea despre lecţiile deosebite pe care le preda acesta: „Acum-scria acesta în 1940-când cu suferinţe, lacrimi şi sânge am întors  hotarele ţării…, îmi răsare înaintea ochilor minţii, „domnul nostru de istoria românilor”, martirul purtat prin puşcăriile ungureşti, şi-mi apare ca un gigant care a schimbat faţa unei lumi vechi prin purtarea crezului şi prin căldura inimii sale, pe care a dat-o inimilor noastre tinere şi entuziaste.”
Ziarist în tinereţe la „Gazeta Transilvaniei”, Ştefan Bobancu a publicat mult şi la Târgu-Jiu. A colaborat la revista culturală „Amicul Tinerimii” (1895), iar în 1896 a scos revista „Paza Neamului”. A mai fost şi editorul altor reviste cu specific naţional „Bunul prieten”, „Unirea Neamului” şi „Românismul”. A fost arestat din nou în timpul Primului Război Mondial.
Toate articolele sale, extrem de numeroase, sunt pătrunse de un suflu patriotic fără seamăn, condamnând faptul că românii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia nu sunt lăsaţi să se afirme naţional. Rămâne memorabilă, în „Românismul”, de exemplu,  reluarea unei scrisori a unui ungur din Sibiu, publicată în „Budapest Hirlop”, în care zugrăveşte starea de spirit a românilor din acest oraş. Astfel, la „Albina”, cea mai mare bancă românească, într-o sală de întruniri, sunt expuse la loc de cinste portretele lui Avram Iancu, Andrei Şaguna, Iuliu Maniu şi Aurel Vlaicu, „ceea ce ilustrează în chip dureros nesuccesul instrucţiei în spirit unguresc”
Gorjeanul de adopţie prezenta în presa gorjeană persecuţiile pe care le suporta ziarul românesc din Chişinău „Cuvânt moldovenesc” din partea autorităţilor ţariste. Tot aici găsim şi informaţii importante despre lupta românilor din Bucovina, cum ar fi de pildă relatarea referitoare la Congresul I al învăţătorilor, desfăşurat la Suceava, unde s-a pus cu acuitate problema muncii dascălului pentru afirmarea şcolii româneşti.
Pe timpul Primului Război Mondial, Ştefan Bobancu a avut o activitate foarte intensă. Interesant că privitor la moartea lui Franz Ferdinand, Bobancu scria că aceasta va pune pe tapet problema austriacă, întrucât imperiul era „tixit de naţionalităţi”. România trebuia să se pregătească pentru a se aşeza la „masa lichidării falimentului monarhiei austro-ungare”. „Se face ziuă-anunţa Bobancu în august 1914-să fim pregătiţi, s-a apropiat momentul în care va bate ceasul mântuirii şi înfăptuirii idealului românesc.”
În iulie 1915, într-un articol intitulat „Fraţi români şi bravi olteni”, Ştefan Bobancu făcea un apel la luptă: „De la voi s-aşteaptă întregirea pământului şi a neamului. Încununaţi-vă frunţile cu cununa gloriei…Dovediţi nemţilor semeţi şi ungurilor brutali, că în vinele voastre curge sângele vitejilor Ştefan cel Mare şi Mihai”. De asemenea, profesorul gorjean lua atitudine hotărâtă împotriva celor care se sustrăgeau serviciului militar. Se dădea publicităţii o plângere a ţăranilor din comuna Băleşti, care protestau contra proprietarului Pantelimon Voiculescu ce şi-a scutit copiii de armată prin mijloace necinstite: „E dureros-spun băileştenii-că numai noi, care ducem încă viaţă de robi, punem umărul la mărirea şi înălţarea patriei.”

PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Iuliu Moisil(1859-1947)

Academicianul Iuliu Moisil a fost un dascăl cu origini ardelene  care a slujit învățământul gorjean pentru mai bine de un deceniu în perioada de maxim cultural de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din momentul venirii la Târgu-Jiu, în 1894, va dezvolta o amplă activitate culturală, publicând anuarele liceului și realizând primul „carnet de elev”, prima „școală de ceramică” din țară, prima revistă școlară „Amicul tinerimei”. A introdus jocul de oină în programa școlară și gimnastica zilnică matinală. În vremea lui s-a construit un nou edificiu pentru Liceul din Tg. Jiu; A editat manuale școlare: de botanică clasa a VI-a – 1899; de anatomie clasa a VII – 1896 și de igienă clasa a VIII-a – 1896. A înființat  prima școală de ceramică din țară – 1900, după modelul celor din Praga, Mainz, Sevres ș.a., dar valorificând tradițiile românești.

Iuliu Moisil (19 mai 1859-28 ianuarie 1947) a studiat la Politehnica din Viena chimia industrială. Acesta  a venit la Târgu-Jiu în 1894, la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu,  şi la numai un an a fost numit director, începând o operă de organizare şi înălţare a şcolii în plan instructiv şi educativ, aşezându-i drept temelie munca şi moralitatea vieţii şi desfăşurând concomitent o vastă activitate culturală şi socială .
În 1895 a întemeiat şi condus până în 1899 revista „Amicul tinerimii” pe care o va continua câţiva ani si după mutarea în Bucureşti, atrăgând între colaboratori nume ca George Coşbuc, de exemplu. A lansat idei şi iniţiative economice pentru prosperitatea vieţii materiale a populaţiei nevoiaşe si a înfiinţat Banca Populară „Cerbul”, conducând-o pentru mai mulţi ani.
A fost între fondatori şi a lucrat pentru Muzeul Gorjului. O veche pasiune şi dorinţă a lui s-a realizat la 9 octombrie 1900 când în Târgu Jiu s-a înfiinţat prima şcoală de ceramică românească, izvorâtă din tradiţiile artei populare şi pentru satisfacerea nevoilor artistice sociale. În 1906 s-a mutat la Bucureşti activând în diverse planuri până în 1931. Din anul 1906, va fi secretar al Muzeului Etnografic din Bucureşti şi bibliotecar la Institutul Geologic din Bucureşti, iar din anul 1910 director al muzeului şi bibliotecii Casei Şcoalelor.
Iată cum îl vedea I.P. Țuculescu, inspector școlar în perioada interbelică și fostul elev al lui Iuliu Moisil:  ”era un profesor cu o cultură multilaterală, harnic și priceput director, ce se remarca prin tactul în conducere și dragostea față de elevi și de profesiunea sa. Ne preda 2-3 obiecte: limba germană, științele naturale, fizica sau igiena. Interesul ce depunea și exactitatea cu care-și făcea orele, ne imprima spiritual ordinei și datoriei. Acțiunea sa binefăcătoare în creiarea unei atmosfere prielnice elevilor, a fost temeiul educației noastre de atunci și de mai târziu(…)
Activitatea prodigioasă și multilaterală a domnului Moisil trecea dincolo de zidurile școalei: prin minunatele excursii în munții Gorjului, prin serbări școlare câmpenești și în gimnaziu, sau în diferite centre rurale mai de seamă, cum de pildă au fost cele dela Runc, Bumbești, Novaci, Curtișoara, etc. Urmărea până și evoluția individuală a elementelor de nădejde, cum spre exemplu era cazul răposatului și fenomenalului nostru coleg Dimitrie Brezulescu, pe care-l ajuta în prietenia și corespondența cu Tulla, professor savant și consilier împărătesc la Viena.
Între preocupările de căpetenie ale vajnicului professor însă, erau publicistica și activitatea extrașcolară în domeniul cultural, artistic, istoric și economic.(…)
Așa de pildă, în 1894, împreună cu Al. Ștefulescu, V. Rola Piekarski și Aurel Diaconovici au înființat cu mult sbucium și abnegație un muzeu regional cu următoarele secții: preistorie și arheologie, istorie, numismatică, geografie, obiecte religioase, etnografie și artă populară, științele naturale și arte grafice. Toate secțiile, împreună cu cea patriotică pentru eroi și binefăcători, își aveau sediul la gimnaziu.”

Inspectorul școlar I. P. Țuculescu spunea într-un articol publicat în ”Amicul Tinerimii” din 1940: ”că tot Domnului Iuliu Moisil  i se datorește înființarea primei bănci populare în Tg-Jiu și ca atare în țara românească, după tipul băncilor populare dela Năsăud și din tot Ardealul. Așa  dar, domnia sa deține paternitatea ideii și e promotorul curentului băncilor populare la noi, nu acei ce s-au împăunat cu haina de împrumut și au speculat chestia, dându-se drept autorii ideii, pe care numai au propagate-o…”

Iuliu Moisil a devenit membru de onoare al Academiei Române în 1943.

PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Alexandru Ștefulescu(1856-1910)

Una dintre cele mai importante personalități ale învățământului gorjean, Alexandru Ștefulescu era socotit de Iuliu Moisil drept ”sufletul mișcării istorice din Gorj”. Deloc întâmplător, peste ani cea mai importantă carte despre Alexandru Ștefulescu a fost scrisă de istoricul Gheorghe Nichifor(”Alexandru Ștefulescu-un destin în slujba istoriei”), președintele Societății de Științe Istorice, filiala Gorj.

Alexandru Ştefulescu „s-a născut la anul 1856, în luna martie, ziua 24” la Tg-Jiu, în familia preotului Constantin Ştefulescu, mama numindu-se Elena. Reperele biografice  ale vieţii sale sunt prezentate şi în documentul cu nr. 226 din 27 octombrie 1910: „Act de moarte al domnului Alexandru Ştefulescu în etate de ani 55, de profesiune institutor, domiciliat şi născut în comuna Târgu‑Jiu, căsătorit cu doamna Ana Ştefulescu – mort la 26 ale curentei luni, la orele 6  ante meridiane, în casa din strada General Tell, no. 11. Martori au fost… . Cazul morţii s‑a constatat de noi prin domnul medic verificator M. Cruceanu, care a şi eliberat certificatul cu nr. 128/1910…”.

După terminarea cursurilor Școlii Primare de Băieţi la Tg.-Jiu în iunie 1867,Alexandru Ştefulescu a urmat Seminarul pentru institutori de la Bucureşti . Alexandru Ştefulescu a activat o perioadă ca pedagog la Seminarul Nifon din Bucureşti, iar în martie 1877 se afla la Liceul din Bârlad. La 21 decembrie 1878 devine institutor titular la Şcoala Primară de Băieţi din Tg.-Jiu, unde a activat până la sfârşitul vieţii, cu o scurtă întrerupere între anii 1900 – 1904, când a fost revizor şcolar. În 1888, Alexandru Ştefulescu a fost  director suplinitor al Şcolii Primare de băieţi din Tg.-Jiu, în acelaşi an fiind inspectat la clasă de către Titu Maiorescu, ministrul Instrucţiunii Publice.  În 1890 a fost ales  director plin al şcolii, pentru ca la 1 aprilie 1892 să demisioneze deoarece Primăria i-a tăiat subvenţia. Revine la post în 1893, activând până la 31 august 1897, când se îmbolnăveşte şi primeşte un concediu de trei ani. În 1898, după câteva luni de concediu a revenit la catedră. În august 1894 revista „Jiul” publica într-una dintre rubricile sale faptul că de mai mulţi ani Alexandru Ştefulescu întreprinsese „studii ştiinţifice asupra judeţului şi în special în ce priveşte bogăţiile arheologice şi istorice din acest colţ al ţării”.

 Referindu-se la înfiinţarea Muzeului de care și-a legat numele în urmă cu mai bine de un secol, Alexandru Ştefulescu afirma în lucrarea ”Istoria Tîrgu-Jiului” că muzeul: „îşi datoreşte începutul unei mici colecţiuni de porunci domneşti, slavone şi româneşti, manuscrise şi fotografii de pe monumentele istorice, monede dace, romane, ale autorului, precum şi colecţiuni de ştiinţe naturale ale domnilor Iuliu Moisil, Aurel Diaconovici şi Witold Rolla Piekarski”.

La 1 decembrie 1883 se va căsători cu Ana Gheorghiu, fiica negustorului târgujian Petrache Gheorghiu, iar la 12 septembrie 1884 se naşte unicul lor copil, Maria.

Datorăm istoricului Gheorghe Nichifor  un portret consistent al lui Alexandru Ștefulescu: ”Fiu de preot, cu studii incomplete de teologie şi filologie, Alexandru Ştefulescu este indiscutabil un autodidact. Bun cunoscător de limbi străine, clasice şi moderne, dascăl de vocaţie, puternic angajat în mişcarea de regenerare culturală,  el îşi leagă numele de tot ce înseamnă iniţiativă spirituală pe aceste meleaguri: presă militantă, modernizarea învăţământului, crearea de societăţi culturale, asociaţii, biblioteci, aşezăminte, bănci populare, înfiinţarea Muzeului Gorjului etc. Alexandru Ştefulescu este un prolific publicist, traducător din rusă, franceză, engleză, poloneză, sanscrită, slavă etc. Este preocupat de fotografia-document, arheologie, numismatică, genealogie, paleografie, dar mai presus de toate a rămas prin lucrările de istorie editate”(”Alexandru Ștefulescu-istoricul”-LITUA, 2004).

PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Witold Rola Piekarski(1857-1909)

Dascălul polonez  se născuse la Smolensk, pe Nipru, în teritoriile poloneze ocupate de către Imperiul Ţarist, într-o familie mixtă, tatăl-Teodosiu Iustin Rola Piekarski-polonez de origine, iar mama-Emma von Blankenhorn-de origine  germană. S-a aflat în Gorj aprope două decenii, prilej care l-a folosit pentru a marca viața culturală a zonei.

A absolvit în 1877 Liceul “Sfânta Cruce” din Varşovia, începându-şi cariera ca învăţător în Podolia. Va  urma  apoi cursurile Academiei de Arte Frumoase din Varşovia. După  absolvirea Academiei  din Varşovia va urma cursurile Universităţii din Cracovia, în 1879 fiind arestat alături de alţi studenţi polonezi.
A emigrat apoi în Elveţia, a trăit la Paris iar în anul 1885 îl găsim combatant în războiul sârbo-bulgar. Se va stabili în România  în 1887 iar în 1891 îl găsim profesor la Gimnaziul din Slatina. Aici îl va întâlni pe profesorul Iuliu Moisil. Din noiembrie 1892 va fi transferat la Târgu-Jiu. Se va adăuga rapid grupului de entuziaşti care îi mai cuprindea pe Alexandru Ştefulescu, Iuliu Moisil, Aurel Diaconovici, avocatul George Pârvulescu, locotenentul Emanoil Părăianu, doctor Ion Urbeanu, avocatul Ştefan Dobrinean şi tipograful  Nicu D. Miloşescu.
În iulie 1894 va contribui cu ilustraţiile la apariţia revistei „Jiul”.  În perioada 1892-1895 W.R. Piekarski a fost profesor de desen la Gimnaziul Tudor Vladimirescu”iar apoi, o perioadă scurtă, îl găsim ca desenator la Serviciul Tehnic al Judeţului Gorj.  Tot  în această perioadă a realizat şi ilustraţia la unele cărţi şi reviste publicate de Nicu D. Miloşescu dar a lucrat şi pentru Editura Minerva din Bucureşti. De asemenea, a realizat desene în 1895 pentru nou-apăruta revistă umoristică gorjeană „Ardeiul”.
Fiind bolnav pulmonar, va cere transferul la Novaci unde va funcţiona ca profesor de desen la Şcoala de jucării de lemn din Novaci. Se va stinge la Bucureşti în 1909.I.P.Ţuculescu îl evoca în 1940 pe Witold Rola Piekarski în revista ”Amicul tinerimii”: „Acest om providenţial pentru vremurile de atunci în deobşte şi pentru plaiurile Gorjului în deosebi, a lucrat cu osârdie, elan şi desăvârşită tragere de inimă pentru un popor ce nu era al lui, dar  căruia îi era  recunoscător, pentru dragostea cu care l-a primit în mijlocul său. El a realizat pentru neamul nostru atâtea lucruri de seamă, încât ar trebui să scriem o carte întreagă, pentru a le releva amănunţit. Şi totuşi, el a murit sărac în ziua de 21 Oct. 1909, pe un pat modest  al ospiciului Pantelimon şi a fost înmormântat de bunul  său prieten şi colaborator, domnul Iuliu  Moisil, în cimitirul mânăstirii Cernica, aşa cum i-a fost dorinţa ultimă…”

PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN:Ion D. Isac(1893-1962)

Ion D. Isac s-a născut în 1893 în satul Cerăt din comuna gorjeană Pojogeni, într-o familie de ţărani săraci. Încă de copil și-a dovedit dorința de a ajunge om mare. În clasele primare, copilul de atunci mergea în fiecare zi şase kilometri pe jos până la şcoala din comuna Pojogeni. Şi s-a gândit că cel mai sigur mod de a se ridica din sărăcie era acela de a deveni învăţător. Ion D. Isac a urmat Şcoala de Învăţători Săteşti din Craiova şi a devenit învăţător. A făcut şi armata în acelaşi timp, obţinând iniţial gradul de sergent şi ulterior pe cel de sublocotenent.

”Ca învăţător, tatăl meu a fost repartizat iniţial în alt sat, însă a insistat să fie numit în satul său. I s-a creat un post, dar problema era că acolo nu exista o şcoală. Aşa că tatăl meu a înfiinţat în 1914 o şcoală într-o casă părăsită, pe care a mobilat-o cu 5 bănci luate de la o şcoală dintr-o localitate învecinată, o masă, un scaun şi o tablă de scris“, povestea peste ani Ilarie Isac, fiul eroului acestor rânduri.

Însă bucuria înfiinţării unei şcoli nu a durat mult, deoarece a izbucnit Primul Război Mondial, iar Ion D. Isac a plecat pe front. Şi, pe tot parcursul luptelor, şi-a notat în caietul de campanie acţiunile militare importante la care a participat, surprinzând atmosfera de pe front, descriind acţiuni de luptă, portrete de luptători, stările de spirit, ca şi tristeţile şi nostalgiile contemporanilor săi.

Ion D. Isac (1893-1962), a fost mai întâi eroul Războiului de Reîntregire Națională, reținem că a plecat la confruntările pentru România Mare din anii 1916-1919 din postura de sublocotenent în rezervă și comandant al plutonului 2 din compania a 9-a din Regimentul Gorj nr 18. Practic, viitorul deputat, a participat la toate evenimentele perioadei, aflăm acest lucru din cartea „Zile de zbucium și glorie” (Pe Valea Jiului, 1916) care inițial era doar primul volum din trilogia care ar fi avut la volumul II „De la Jiu la Trotuș”(Mărăști și Mărășești, 1917) și „De la Jiu la Budapesta”(Pacea 1919), ambele neapărute. Eroul gorjean a fost în fruntea subunității sale încă din 14 august 1916 când s-a decretat mobilizarea generală în România, a trecut Munții Vâlcanului și Parângului în fruntea soldaților săi ajungând până în preajma localității Pui. Va urma retragerea până în Moldova cu același Regiment nr 18 Gorj. Este unul  dintre supraviețuitorii luptelor de la Mărăști și Mărășești, pentru care a și fost decorat cu „Steaua României”. Eroul gorjean a fost o personalitate atât a școlii gorjene cât și a vieții politice și culturale din Gorj și din toată țara. Dascălul gorjean, erou al Războiului de Reîntregire, a fost ales deputat începând cu anul 1928, ultimul mandat fiind în perioada 1946-1948. A jucat un rol important în organizarea politică a țărănimii române, fiind un demn urmaș al lui Dincă Schileru și un colaborator al lui Grigore Iunian și Ion Mihalache. Din moștenirea culturală nu putem să nu amintim de Școala de Meserii de la Cerătu-Pojogeni din perioada interbelică.

Volumul lui I.D. Isac a fost apreciat public chiar de marele istoric Nicolae Iorga, cartea fiindu-i trimisă de autor cu o dedicație absolut interesantă: „Domnului profesor N. Iorga. La cincisprezece ani după unirea provinciilor româneşti. Marele profesor al neamului românesc, făuritorul sufletului care a câştigat victoria în război. 1 decembrie 1933“. Omul de cultură Valeriu Rîpeanu scria în introducerea ediției din anii 80: „Am aflat cartea lui Ion D. Isac în Biblioteca lui N. Iorga şi m-am gîndit la tainicele „corespondenţe sufleteşti“ ce s-au ţesut între cel care pregătise sufletul României profunde şi unul dintre miile şi miile de anonimi care, acum şaptezeci de ani, la cumpăna nopţii de 15 august 1916, au pornit pe drumul de zbucium, la capătul căruia se împlinea idealul tuturor românilor: unitatea naţională.” Eroul de război Cu siguranță, I.D. Isac a rămas în memoria publică dar și a camarazilor de luptă prin participarea la război. Amintea în fața Parlamentului mai târziu ca s-a  aflat de 98 de ori în bătaia focului dușman și tot de atâtea ori a scăpat pentru a sluji crezul său de luminare a satelor, de creare a unei vieți mai bune pentru țărani. Învățătorul Ion Dumitru Isac ne-a lăsat moștenire o carte de istorie. Parcă îl și vedem peste timp pe tânărul din Pojogeni, subofițer, notîndu-şi între două bătălii, într-un carneţel ţinut în buzunarul de la tunică, în dreptul inimii, impresiile, stările, trăirile din ajunul morţii care le era scrisă sutelor de mii de români aflați sub drapel și trimiși să lupte practic cu mâna goală. Parcurgând rândurile scrise cu mai bine de opt decenii în urmă, asistăm aievea la un film de cea mai bună calitate în care gloanțele ne șuieră pe la ureche, explozia obuzelor, gemetele muribunzilor, chemările de ajutor ale răniţilor, uralele atacatorilor porniţi la luptă, strigătele de victorie. Eroul gorjean reușește să ne poarte prin tot ce a însemnat calvarul războiului și mai ales al luptelor pentru Gorj în toamna anului 1916. La mai bine de un secol de la Marele Război, realizăm că avem în față o personalitate de excepție care se evidențiază printre zecile de mii de anonimi care au luptat pentru țară cu ocazia respectivă. Citindu-i însemnările publicate în 1933, realizezi ca spectator ce noroc a avut autorul că a scăpat din uriașul carnagiu care a fost Primul război Mondial. După ce analizăm ce a urmat în viața sa ne dăm seama că era sortit altui destin. Omul politic iubitor al celor mulți și săraci, truditorii pământului, I. D. Isac a fost permanent un om de stânga care a început să aibă probleme adevărate odată cu venirea comuniștilor la conducere. A suportat chiar rigorile detenției în lagărele comuniste.În perioada interbelică a fost deputat al grupării țărăniste dr. N. Lupu, un veritabil critic al guvernărilor corupte ale perioadei:  „Căutaţi ţapi ispăşitori în lumea muncitorilor şi a lucrătorilor hămesiţi de foame? Căutaţi ţapi ispăşitori în lumea celor nedreptăţiţi, deznădăjduiţi şi disperaţi de nelegiuirile pe care le văd şi nedreptăţile pe care le îndură?“ Istoricul C. C. Giurescu și-l amintește din Parlamentul interbelic: „Ocupau locurile din stânga, dar nu jos, în incintă, ci pe trepte, lîngă locurile presei şi lângă partizanii lui Nicolae Lupu. Între aceştia, se distingea, prin înfăţişare şi îmbrăcăminte, deputatul Isac. Înalt, voinic, spătos, şi purtînd costumul popular românesc al Gorjului – alb cu fireturi negre. Vorbea cu glas tare şi spunea lucruri cu miez… Costumul, Ion D. Isac şi-l croise luînd pildă de la haina de pandur a domnului Tudor. Nu era o cochetărie de politician, ci un mesaj şi legămînt de fidelitate la cauza ţăranilor.” De numele deputatului I.D. Isac se leagă și crearea Ligii contra Cametei, îndeplinind funcţia de secretar general pe ţară al organizaţiei și de președinte în judeţul Gorj. Liga împotriva cametei încerca să determine guvernele să înceteze urmărirea debitorilor și să lichideze datoriile agricole. La 19 noiembrie 1946 Ion D. Isac a fost ales deputat în Adunarea Deputaţilor din primul Parlament, așa zis democratic, al ţării. Având o îndelungată practică parlamentară i s-a încredinţat funcţia de vicepreședinte al Adunării Deputaţilor, fiind apreciat pentru consecvenţa ideilor politice puse în slujba oamenilor. Activitatea politică a învăţătorului Ion D. Isac s-a încheiat la 30 decembrie 1947, când a fost proclamată Republica Populară Română, dar pentru că a fost politician ţărănist (fie și cu idei de stânga) în alt regim, comuniștii l-au persecutat și l-au supravegheat neîncetat, prin organele de securitate. Ion D. Isac a fost trimis de comunişti în 1952 să muncească la Canal. A stat acolo şapte luni în condiţii  crâncene după cum ne putem imagina. În martie 1962, Ion D. Isac s-a stins din viaţă.

Numele lui I. D. Isac este legat în primul rând de profesia de dascăl pe care a slujit-o mai multe decenii. Împreună cu fratele său, Vasile Isac și cu preotul Gheorghe Isac au întemeiat în satul natal, Căminul Cultural „Casa Eroilor”, cu ajutorul căruia s-a realizat o construcție cu parter și etaj ca local pentru Școala de meserii întemeiată în anul 1924. Această școală sătească, de renume în acele timpuri, a pregătit, timp de două decenii cât a funcționat mai multe generații de elevi în meseriile de fierari, tâmplari și croitori. I.D. Isac este legat de apariția și coordonarea publicației „Revista învăţătorimii gorjene”, la care a scris în permanență (1930– 1940) și pe care a condus-o în perioada 1935 – 1937. Tot acestuia îi datorăm apariția publicației „Gazeta Plugarilor” – ziar al Partidului Ţărănesc – dr.N. Lupu, apărut în perioada 1 septembrie – 15 noiembrie1933 la Pojogeni, sub redacţia lui Ion D. Isac. Și prima ediție a publicației „Pandurul” – ziar de informaţiuni și de luptă pentru adevăr și dreptate, apărut lunar în perioada aprilie 1935– ian. 1936, o datorăm direcțiunii lui Ion D. Isac. Desigur, vieții și activității lui I. D. Isac îi datorăm ca și contemporani o lucrare amplă care să evidențieze multipla sa personalitate și realizările în mai multe domenii.

PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Victor Popescu(1886-1970)

Unul dintre eroii cei mai cunoscuți ai Războiului de Reîntregire Națională, ”predestinat apostolatului” după cum subliniază istoricul Dumitru Cauc, a fost învățătorul Victor Popescu. Acesta a intrat în conștiința publică după ce faptele sale de arme și ale detașamentului lui de partizani au ajuns în cărți, articole de presă, emisiuni de televiziune, mai amintim aici realizarea unui film

Victor D.Popescu(1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă,comuna Fărcăşeşti,judeţul Gorj.Tatăl său,Dumitru I.Popescu era de profesie învăţător în localitatea respectivă.Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său,iar studiile secundare le-a efectuat la Liceul”Traian” şi la Liceul”Tudor Vladimirescu”din Târgu Jiu.Apoi,a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti.
În 1906, Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător,fiind repartizat în comuna Bărbătești din judeţul Gorj.După un an a fost numit învăţător în comuna natală unde l-a înlocuit pe tatăl său. Acesta  s-a dedicat cu pasiune meseriei sale,după cum o dovedesc procesele-verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor făcute la clasă. Într-un astfel de document,din 19 martie/1 aprilie 1910 se menţionează următoarele:”Lecţiile au fost reuşite.Forma de învăţământ  a fost potrivită obiectelor din care  s-a predat.  Atenţiunea este cultivată. Disciplina se păstrează.Învăţământul este clar,  precis,interesant şi are în vedere folosul practic.” Se poate remarca deci că la scurt timp după numirea pe post,învăţătorul Victor D. Popescu a dovedit o reală înclinaţie spre cariera didactică el depunând eforturi reale şi pentru luminarea locuitorilor din Fărcăşeşti.

În anul 1912 ,Victor  Popescu a obţinut definitivarea în învăţământ.În anul 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj,participând la al doilea război balcanic.  Prin Ordinul de zi nr.1858 din 1916,  el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă,ajungând în august 1916 comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a.batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. În fruntea oamenilor săi,tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei,la Livezeni,Crivadia,Merişor etc.Victor Popesu a dovedit reale calităţi de conducere,fiind notat cu înaltul calificativ de”foarte bine”în dosarul său militar.În acest sens,semnificativ este faptul că din cei 137 de învăţători şi profesori mobilizaţi în cadrul Diviziei a I-a,numai 21 au fost primit acest calificativ.

În toamna anului 1916 va fi silit să rămână în spatele frontului.  Împreună cu căpitanul Gheorghe Gutuleanu și cu sergentul Aristică Costea s-au afundat în pădurile de lângă Brătuia  cu direcția Vlăduleni. Au putut vedea cu acest prilej dimensiunile dezastrului, trupele germane și austriece care mergeau pe direcția Filiași-Craiova și șirurile numeroase de prizonieri români care mergeau spre Ardeal. Atunci, în acele clipe, dacă luăm de bune mărturisirile eroului făcute în 1926, s-a hotărât să lupte în spatele frontului. 

Deoarece cel mai bine cunoștea zona natală, Victor Popescu s-a întors la Valea cu Apă.  Victor Popescu a intrat repede în conflict cu ocupantul. Astfel, în noaptea de 6-7 decembrie 1916, Victor Popescu a omorât doi soldați germani care veniseră să-i percheziționeze casa. A avut aceeași soartă și cel de-al treilea soldat al patrulei, de la sediul acesteia obținând arme și documente importante ale ocupantului.

Timp de mai multe luni, în timp ce dușmanul era informat că Victor Popescu trecuse în Ardeal acesta s-a ascuns la diverși locuitori din Negomir, Covrigi, Horăști, Miluta și Fărcășești. În acele clipe s-a cristalizat proiectul de rezistență în spatele liniilor inamice sau ”bătălia din umbră” cum au numit-o cineaștii care au preluat această poveste. Grupul format de Victor Popescu s-a cristalizat în februarie- martie 1917 și număra 25-30 de oameni. Centrul de comandă a devenit Poiana Mărului unde au avut loc doar întâlniri de noapte.

Victor Popescu va lansa mai multe proclamații în care îi cheamă pe soldați și săteni să i se alăture pentru a-i lovi pe cei care le iau ”hrana și laptele de la gura copiilor”.

Lupta devenea una foarte aprigă și plină de trădări. I-a aflat și i-a pedepsit pe trădătorii de neam: preotul Gheorghe Roșoga, călugărul Aftangel Toma și Gică Scânteie. Incursiunile partizanilor sunt necruțătoare cu dușmanul iar pe capul lui Victor Popescu s-a pus un premiu uriaș la vremea aceea(30 000 lei). În noaptea de 30-31 mai 1917, Victor Popescu, Ionel Prunescu și Gheorghe Ioana l-au executat pe călugărul informator Toma. Foarte curând a existat un moment de răscruce, într-o ambuscadă la Roșia Jiu pier Prunescu și Ioana iar Victor Popescu va fi rănit.

Cea mai răsunătoare lovitură a partizanilor-neconfirmată documentar- va fi  dată în luna iunie 1917, când oamenii lui Victor Popescu  atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea va rezista mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor.

Va reveni în rândul trupelor din Moldova. În primăvara anului 1918,Victor Popescu a fost demobilizat,primind cu acest prilej gradul de căpitan.
În satul natal Victor Popescu s-a întors în 1920.  Între anii 1920-1943 el şi-a făcut cu multă sârguinţă nobila meserie de dascăl.  În anul 1966,la împlinirea vârstei de 80 de ani,Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior,ca recunoaştere a meritelor sale din timpul primului război mondial. Având respectul oamenilor între care locuia,Victor Popescu s-a stins în anul 1970,  trecând astfel în rândurile eroilor neamului. 

PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN:Constantin Stanciovici-Brănişteanu(1815-1893)

Constantin Stanciovici Brănişteanu  a fost una dintre cele mai importante personalităţi culturale ale Gorjului din secolul al XIX-lea, lucru cu atât mai important cu cât se născuse la Bucureşti. Pentru Gorj reţinem faptul că dascălul  Constantin Stanciovici Brănişteanu a fost primul primar al municipiului Târgu-Jiu, a fost întemeietorul învatamântului public în limba română din judeţul nostru şi iniţiatorul activităţii culturale în oraşul de pe Jiu.

În primăvara anului 1832, în Tg. Jiu, devenea primul profesor public din Tg. Jiu. În 1838, deschidea primele cursuri de candidati de învăţători pentru şcolile săteşti din judeţ, inaugurând învaţământul pedagogic în Gorj. Din 1847, a fost secretarul particular al generalului Gh. Magheru, alaturi de care participă la Revoluţia de la 1848. A fost preşedinte al Magistratului Târgu-Jiu, în 1850 si 1855, iar în 1864 a devenit primul primar din istoria Târgu-Jiului. Ca reprezentant al autorităţii publice locale, se preocupa de modernizarea Grădinii Publice din Târgu-Jiu, una din cele mai frumoase din ţară, la vremea aceea. Şi-a adus, de asemenea, contribuţia la înfiinţarea primei şcoli secundare din Târgu-Jiu, Gimnaziul Real de Băieţi. Constantin Stanciovici Brănişteanu a ajutat, totodată, la constituirea Muzeului Gorjului, cel dintâi muzeu judeţean din Regat. Printre elevii săi s-au numărat Alexandrina Magheru, fiica generalului paşoptist, Grigore şi Barbu Gănescu, autori ai unor însemnate lucrări de istorie şi istorie a literaturii române şi franceze, surorile Paulina, Raluca şi Maria Stravescu, devenite actriţe de renume ale Teatrelor Naţionale Craiova, Bucureşti şi Iaşi, viitorul ministru Vasile Lascăr şi mulţi alţii. Este primul scriitor modern al Gorjului, fiind autorul primului manual şcolar din istoria ţinutului – „Agenda”, fiind tipărit în 1839, în Tipografia lui Zaharia Carc, precum si un „Memoriu asupra întâmplărilor de la 1848”.
În ianuarie 2007, printr-o hotarâre a Consiliului Local Tg. Jiu, s-a aprobat realizarea unui bust al profesorului Constantin Stanciovici Brănişteanu, amplasat în faţa clădirii de pe strada Tudor Vladimirescu, unde a funcţionat Şcoala Naţională Începătoare, înfiinţată şi condusă de acesta. Din 2002, la Târgu- Jiu, Teatrul Dramatic “Elvira Godeanu” a pus bazele Festivalului de teatru pentru elevi, care îi poartă numele.

PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Ion Popescu Voiteşti(1876-1940)

Ion Popescu Voiteşti s-a născut în satul Voiteşti al comunei Bălăneşti la 18 noiembrie 1876 şi a părăsit această lume în 1944. A urmat clasele primare în satul său natal, iar cele gimnaziale la Târgu-Jiu, iar din 1888 a intrat ca bursier la Liceul Carol I din Craiova. După absolvire, s-a înscris la Institutul Medico-Legal din Bucureşti, dar s-a transferat după câteva luni la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti.
După licenţă, a intrat în învăţământul mediu activând la Slatina, Târgu-Jiu, Tulcea, Bucureşti şi în alte oraşe. Ca profesor la Târgu-Jiu a activat la Gimnaziul “Tudor Vladimirescu” între anii 1899-1903 având un rol foarte important, alături de Iuliu Moisil, în aprobarea de către Ministerul Instrucţiunii a Şcolii de Ceramică şi subvenţiei anuale de 3000 lei.

Ion Popescu-Voiteşti (1876-1944) şi-a dedicat peste 40 de ani din viaţă cercetării ştiinţelor geologice, scriind peste 120 de cărţi şi articole în domeniul paleontologiei, stratigrafiei, tectonicii şi al geologiei generale şi aplicate. Perioada petrecută ca profesor de geologie la Universitatea din Cluj (1919-1936) a fost, de departe, cea mai prolifică din toată cariera sa, în această perioadă publicând mai mult de jumătate din scrierile sale.

Mai puțini știu că după înființarea Universității românești din Cluj (1919),  Ion Popescu-Voitești a fost recomandat de către fostul său profesor, Ludovic Mrazec de la București, să ocupe postul de profesor de geologie la Cluj. Astfel, în urma unui concurs de lucrări, I.P.Voiteşti este numit profesor titular la Catedra de geologie şi paleontologie din Cluj. Alături de el, a fost detașat de la București și prof. Gheorghe Munteanu Murgoci pentru a ține ore la Catedra de mineralogie. Timp de 18 ani, I.P. Voiteşti a ţinut cursuri la disciplinele: Geologie generală, Geologia României şi Paleontologie. Putem spune că a fost organizatorul învăţământului geologic românesc din Transilvania, înzestrând laboratoarele cu hărţi, profile, planşe paleontologice; a asigurat îmbogăţirea colecţiilor didactice, a introdus şi a publicat cursuri noi. În 1921 tipăreşte prima carte de geologie scrisă în limba română, premiată de Academia Română: „Elemente de geologie generală cu o privire generală asupra geologiei României”, iar în 1928 I.P. Voiteşti publică ca suport de curs, primul tratat de paleontologie în limba română: „Elemente de paleontologie, I. Nevertebrate” ţinând cont de formele fosile caracteristice din România.
Reținem că  a susţinut numeroase conferinţe publice pe teme ştiinţifice atât în străinătate (Strasbourg, Barcelona), cât şi în diferite oraşe din ţară (Arad, Cluj, Câmpina, Turnu Severin, Deva, Bucureşti) şi a publicat articole de popularizare în diverse reviste şi ziare ale vremii. I.P. Voiteşti a coordonat şi activitatea Muzeului de Geologie şi Paleontologie a Universității din Cluj, îngrijindu-se permanent de buna funcţionare şi de îmbogăţirea colecţiilor. Acestea au crescut an de an prin materialul colectat în timpul excursiilor cu studenţii sau în excursiile speciale ale personalului ştiinţific.

Datorită înaltei sale pregătiri ştiinţifice a fost desemnat să coordoneze între 1930-1933 studiile stratigrafice privind România, pentru volumul „Europa” din marele dicţionar internaţional de stratigrafie sub redacţia lui Lukas Waagen. De asemenea, a elaborat, împreună cu Ludovic Mrazec, prima sinteză asupra Carpaţilor Meridionali.
Ca urmare a activităţii sale ştiinţifice, a fost ales membru al unor foruri ştiinţifice româneşti şi străine şi a fost solicitat să susţină cursuri şi conferinţe în ţară şi în străinătate. Pentru gorjeni munca sa ştiinţifică a avut o importanţă foarte mare, în anul 1936 a publicat prima lucrare referitoare la evoluţia geologică şi morfologică a zonei: “Privire generală asupra structurii şi evoluţiei morfologice şi geografice a judeţului Gorj”
S-a stins din viaţă la 4 octombrie 1944, fiind înmormântat in cimitirul localităţii natale, toate acumulările sale materiale fiind lăsate judeţului.