Magazin

PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Ștefan Bobancu(1848-1940)

      Rate This

Ştefan Bobancu s-a născut în 1848 și a fost fiul lui Nicolae Bobancu, lăncier în legiunile lui Avram Iancu, iar studiile le-a făcut la Sighet, Braşov şi Universitatea Bucureşti, filologie după cele mai multe mărturii şi istorie după cele susţinute de site-ul buclucaş.
După terminarea facultăţii, a fost profesor mai întâi la Ploieşti-suplinitor de istorie şi greacă-iar apoi în oraşul natal ca profesor de liceu, militând pentru dezrobirea românilor în cadrul publicaţiei „Gazeta Transilvaniei”. Pentru articolele sale a fost condamnat de Curtea de Juraţi de la Cluj şi reţinut în închisoarea de la Vacz. La 21 martie 1888, la Cluj-Napoca,  a început procesul în care erau acuzaţi redactorul Ştefan Bobancu, pentru un articol din nr. 176 al ziarului pe anul 1887, şi Aurel Mureşianu, ca director al ziarului şi autor al unui articol incriminat, publicat în nr. 179 al ”Gazetei Transilvaniei” din acelaşi an. Era acuzată  afirmaţia lui Ştefan Bobancu: ”Naţionalităţile nemaghiare muncesc zi şi noapte, îndură chinuri şi suferinţe, se zbuciumă şi asudă, ducând lipsuri şi luptând cu nenumărate neajunsuri, pentru ca cei de la putere să trăiască splendid”.S-a socotit că articolul instiga la ură împotriva maghiarilor, delict prevăzut în paragraful 172, alineat 2 al Codului Penal. De fapt, Bobancu răspundea unui articol din gazeta ”Nemzet” din 17 august 1887 şi pornea de la combaterea unor afirmaţii ale acesteia. La proces, după citirea actului de acuzare, inculpaţii au fost chestionaţi dacă au vreo observaţie de făcut. Într-o scurtă cuvântare adresată completului de judecată, dr. A. Mureşianu arată că inculpaţii doresc să se apere în limba maternă şi roagă pe preşedinte să întrebe juraţii dacă înţeleg limba română şi câţi dintre ei. Noua atitudine a surprins, întrucât se ridica pentru prima dată problema folosirii limbii române în justiţie. Doar 2 dintre cei 12 juraţi cunoşteau limba română, motiv pentru care Mureşianu renunţă la apărare şi critică instituţia translatorului ca ineficientă. Prin sentinţa pronunţată, Aurel Mureşianu a fost achitat pentru a nu se face vâlvă în jurul instituţiei interpretului, iar Ştefan Bobancu a fost găsit vinovat şi condamnat cu amendă de 50 florini şi 4 luni de închisoare de stat, pe care a executat-o la Vácz. 

Profesorul ardelean va trece Carpaţii după acest moment, unde este numit la 1 septembrie 1890 profesor şi director al Gimnaziului Real din Târgu-Jiu, pe care îl conduce până la 1 decembrie 1893. Va înfiinţa după aceea Şcoala Primară Româno-Germană şi Grădiniţa de Copii, cu denumirea simbolică „Unirea”.
Ştefan Bobancu a avut o activitate complexă la catedră şi în afara şcolii, la serbările culturale, scopul său fiind pregătirea tinerilor pentru ziua unirii neamului. Despre el, unul dintre elevi, scriitorul N.I. Popescu, spunea despre lecţiile deosebite pe care le preda acesta: „Acum-scria acesta în 1940-când cu suferinţe, lacrimi şi sânge am întors  hotarele ţării…, îmi răsare înaintea ochilor minţii, „domnul nostru de istoria românilor”, martirul purtat prin puşcăriile ungureşti, şi-mi apare ca un gigant care a schimbat faţa unei lumi vechi prin purtarea crezului şi prin căldura inimii sale, pe care a dat-o inimilor noastre tinere şi entuziaste.”
Ziarist în tinereţe la „Gazeta Transilvaniei”, Ştefan Bobancu a publicat mult şi la Târgu-Jiu. A colaborat la revista culturală „Amicul Tinerimii” (1895), iar în 1896 a scos revista „Paza Neamului”. A mai fost şi editorul altor reviste cu specific naţional „Bunul prieten”, „Unirea Neamului” şi „Românismul”. A fost arestat din nou în timpul Primului Război Mondial.
Toate articolele sale, extrem de numeroase, sunt pătrunse de un suflu patriotic fără seamăn, condamnând faptul că românii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia nu sunt lăsaţi să se afirme naţional. Rămâne memorabilă, în „Românismul”, de exemplu,  reluarea unei scrisori a unui ungur din Sibiu, publicată în „Budapest Hirlop”, în care zugrăveşte starea de spirit a românilor din acest oraş. Astfel, la „Albina”, cea mai mare bancă românească, într-o sală de întruniri, sunt expuse la loc de cinste portretele lui Avram Iancu, Andrei Şaguna, Iuliu Maniu şi Aurel Vlaicu, „ceea ce ilustrează în chip dureros nesuccesul instrucţiei în spirit unguresc”
Gorjeanul de adopţie prezenta în presa gorjeană persecuţiile pe care le suporta ziarul românesc din Chişinău „Cuvânt moldovenesc” din partea autorităţilor ţariste. Tot aici găsim şi informaţii importante despre lupta românilor din Bucovina, cum ar fi de pildă relatarea referitoare la Congresul I al învăţătorilor, desfăşurat la Suceava, unde s-a pus cu acuitate problema muncii dascălului pentru afirmarea şcolii româneşti.
Pe timpul Primului Război Mondial, Ştefan Bobancu a avut o activitate foarte intensă. Interesant că privitor la moartea lui Franz Ferdinand, Bobancu scria că aceasta va pune pe tapet problema austriacă, întrucât imperiul era „tixit de naţionalităţi”. România trebuia să se pregătească pentru a se aşeza la „masa lichidării falimentului monarhiei austro-ungare”. „Se face ziuă-anunţa Bobancu în august 1914-să fim pregătiţi, s-a apropiat momentul în care va bate ceasul mântuirii şi înfăptuirii idealului românesc.”
În iulie 1915, într-un articol intitulat „Fraţi români şi bravi olteni”, Ştefan Bobancu făcea un apel la luptă: „De la voi s-aşteaptă întregirea pământului şi a neamului. Încununaţi-vă frunţile cu cununa gloriei…Dovediţi nemţilor semeţi şi ungurilor brutali, că în vinele voastre curge sângele vitejilor Ştefan cel Mare şi Mihai”. De asemenea, profesorul gorjean lua atitudine hotărâtă împotriva celor care se sustrăgeau serviciului militar. Se dădea publicităţii o plângere a ţăranilor din comuna Băleşti, care protestau contra proprietarului Pantelimon Voiculescu ce şi-a scutit copiii de armată prin mijloace necinstite: „E dureros-spun băileştenii-că numai noi, care ducem încă viaţă de robi, punem umărul la mărirea şi înălţarea patriei.”

PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Iuliu Moisil(1859-1947)

Academicianul Iuliu Moisil a fost un dascăl cu origini ardelene  care a slujit învățământul gorjean pentru mai bine de un deceniu în perioada de maxim cultural de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din momentul venirii la Târgu-Jiu, în 1894, va dezvolta o amplă activitate culturală, publicând anuarele liceului și realizând primul „carnet de elev”, prima „școală de ceramică” din țară, prima revistă școlară „Amicul tinerimei”. A introdus jocul de oină în programa școlară și gimnastica zilnică matinală. În vremea lui s-a construit un nou edificiu pentru Liceul din Tg. Jiu; A editat manuale școlare: de botanică clasa a VI-a – 1899; de anatomie clasa a VII – 1896 și de igienă clasa a VIII-a – 1896. A înființat  prima școală de ceramică din țară – 1900, după modelul celor din Praga, Mainz, Sevres ș.a., dar valorificând tradițiile românești.

Iuliu Moisil (19 mai 1859-28 ianuarie 1947) a studiat la Politehnica din Viena chimia industrială. Acesta  a venit la Târgu-Jiu în 1894, la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu,  şi la numai un an a fost numit director, începând o operă de organizare şi înălţare a şcolii în plan instructiv şi educativ, aşezându-i drept temelie munca şi moralitatea vieţii şi desfăşurând concomitent o vastă activitate culturală şi socială .
În 1895 a întemeiat şi condus până în 1899 revista „Amicul tinerimii” pe care o va continua câţiva ani si după mutarea în Bucureşti, atrăgând între colaboratori nume ca George Coşbuc, de exemplu. A lansat idei şi iniţiative economice pentru prosperitatea vieţii materiale a populaţiei nevoiaşe si a înfiinţat Banca Populară „Cerbul”, conducând-o pentru mai mulţi ani.
A fost între fondatori şi a lucrat pentru Muzeul Gorjului. O veche pasiune şi dorinţă a lui s-a realizat la 9 octombrie 1900 când în Târgu Jiu s-a înfiinţat prima şcoală de ceramică românească, izvorâtă din tradiţiile artei populare şi pentru satisfacerea nevoilor artistice sociale. În 1906 s-a mutat la Bucureşti activând în diverse planuri până în 1931. Din anul 1906, va fi secretar al Muzeului Etnografic din Bucureşti şi bibliotecar la Institutul Geologic din Bucureşti, iar din anul 1910 director al muzeului şi bibliotecii Casei Şcoalelor.
Iată cum îl vedea I.P. Țuculescu, inspector școlar în perioada interbelică și fostul elev al lui Iuliu Moisil:  ”era un profesor cu o cultură multilaterală, harnic și priceput director, ce se remarca prin tactul în conducere și dragostea față de elevi și de profesiunea sa. Ne preda 2-3 obiecte: limba germană, științele naturale, fizica sau igiena. Interesul ce depunea și exactitatea cu care-și făcea orele, ne imprima spiritual ordinei și datoriei. Acțiunea sa binefăcătoare în creiarea unei atmosfere prielnice elevilor, a fost temeiul educației noastre de atunci și de mai târziu(…)
Activitatea prodigioasă și multilaterală a domnului Moisil trecea dincolo de zidurile școalei: prin minunatele excursii în munții Gorjului, prin serbări școlare câmpenești și în gimnaziu, sau în diferite centre rurale mai de seamă, cum de pildă au fost cele dela Runc, Bumbești, Novaci, Curtișoara, etc. Urmărea până și evoluția individuală a elementelor de nădejde, cum spre exemplu era cazul răposatului și fenomenalului nostru coleg Dimitrie Brezulescu, pe care-l ajuta în prietenia și corespondența cu Tulla, professor savant și consilier împărătesc la Viena.
Între preocupările de căpetenie ale vajnicului professor însă, erau publicistica și activitatea extrașcolară în domeniul cultural, artistic, istoric și economic.(…)
Așa de pildă, în 1894, împreună cu Al. Ștefulescu, V. Rola Piekarski și Aurel Diaconovici au înființat cu mult sbucium și abnegație un muzeu regional cu următoarele secții: preistorie și arheologie, istorie, numismatică, geografie, obiecte religioase, etnografie și artă populară, științele naturale și arte grafice. Toate secțiile, împreună cu cea patriotică pentru eroi și binefăcători, își aveau sediul la gimnaziu.”

Inspectorul școlar I. P. Țuculescu spunea într-un articol publicat în ”Amicul Tinerimii” din 1940: ”că tot Domnului Iuliu Moisil  i se datorește înființarea primei bănci populare în Tg-Jiu și ca atare în țara românească, după tipul băncilor populare dela Năsăud și din tot Ardealul. Așa  dar, domnia sa deține paternitatea ideii și e promotorul curentului băncilor populare la noi, nu acei ce s-au împăunat cu haina de împrumut și au speculat chestia, dându-se drept autorii ideii, pe care numai au propagate-o…”

Iuliu Moisil a devenit membru de onoare al Academiei Române în 1943.

PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Alexandru Ștefulescu(1856-1910)

Una dintre cele mai importante personalități ale învățământului gorjean, Alexandru Ștefulescu era socotit de Iuliu Moisil drept ”sufletul mișcării istorice din Gorj”. Deloc întâmplător, peste ani cea mai importantă carte despre Alexandru Ștefulescu a fost scrisă de istoricul Gheorghe Nichifor(”Alexandru Ștefulescu-un destin în slujba istoriei”), președintele Societății de Științe Istorice, filiala Gorj.

Alexandru Ştefulescu „s-a născut la anul 1856, în luna martie, ziua 24” la Tg-Jiu, în familia preotului Constantin Ştefulescu, mama numindu-se Elena. Reperele biografice  ale vieţii sale sunt prezentate şi în documentul cu nr. 226 din 27 octombrie 1910: „Act de moarte al domnului Alexandru Ştefulescu în etate de ani 55, de profesiune institutor, domiciliat şi născut în comuna Târgu‑Jiu, căsătorit cu doamna Ana Ştefulescu – mort la 26 ale curentei luni, la orele 6  ante meridiane, în casa din strada General Tell, no. 11. Martori au fost… . Cazul morţii s‑a constatat de noi prin domnul medic verificator M. Cruceanu, care a şi eliberat certificatul cu nr. 128/1910…”.

După terminarea cursurilor Școlii Primare de Băieţi la Tg.-Jiu în iunie 1867,Alexandru Ştefulescu a urmat Seminarul pentru institutori de la Bucureşti . Alexandru Ştefulescu a activat o perioadă ca pedagog la Seminarul Nifon din Bucureşti, iar în martie 1877 se afla la Liceul din Bârlad. La 21 decembrie 1878 devine institutor titular la Şcoala Primară de Băieţi din Tg.-Jiu, unde a activat până la sfârşitul vieţii, cu o scurtă întrerupere între anii 1900 – 1904, când a fost revizor şcolar. În 1888, Alexandru Ştefulescu a fost  director suplinitor al Şcolii Primare de băieţi din Tg.-Jiu, în acelaşi an fiind inspectat la clasă de către Titu Maiorescu, ministrul Instrucţiunii Publice.  În 1890 a fost ales  director plin al şcolii, pentru ca la 1 aprilie 1892 să demisioneze deoarece Primăria i-a tăiat subvenţia. Revine la post în 1893, activând până la 31 august 1897, când se îmbolnăveşte şi primeşte un concediu de trei ani. În 1898, după câteva luni de concediu a revenit la catedră. În august 1894 revista „Jiul” publica într-una dintre rubricile sale faptul că de mai mulţi ani Alexandru Ştefulescu întreprinsese „studii ştiinţifice asupra judeţului şi în special în ce priveşte bogăţiile arheologice şi istorice din acest colţ al ţării”.

 Referindu-se la înfiinţarea Muzeului de care și-a legat numele în urmă cu mai bine de un secol, Alexandru Ştefulescu afirma în lucrarea ”Istoria Tîrgu-Jiului” că muzeul: „îşi datoreşte începutul unei mici colecţiuni de porunci domneşti, slavone şi româneşti, manuscrise şi fotografii de pe monumentele istorice, monede dace, romane, ale autorului, precum şi colecţiuni de ştiinţe naturale ale domnilor Iuliu Moisil, Aurel Diaconovici şi Witold Rolla Piekarski”.

La 1 decembrie 1883 se va căsători cu Ana Gheorghiu, fiica negustorului târgujian Petrache Gheorghiu, iar la 12 septembrie 1884 se naşte unicul lor copil, Maria.

Datorăm istoricului Gheorghe Nichifor  un portret consistent al lui Alexandru Ștefulescu: ”Fiu de preot, cu studii incomplete de teologie şi filologie, Alexandru Ştefulescu este indiscutabil un autodidact. Bun cunoscător de limbi străine, clasice şi moderne, dascăl de vocaţie, puternic angajat în mişcarea de regenerare culturală,  el îşi leagă numele de tot ce înseamnă iniţiativă spirituală pe aceste meleaguri: presă militantă, modernizarea învăţământului, crearea de societăţi culturale, asociaţii, biblioteci, aşezăminte, bănci populare, înfiinţarea Muzeului Gorjului etc. Alexandru Ştefulescu este un prolific publicist, traducător din rusă, franceză, engleză, poloneză, sanscrită, slavă etc. Este preocupat de fotografia-document, arheologie, numismatică, genealogie, paleografie, dar mai presus de toate a rămas prin lucrările de istorie editate”(”Alexandru Ștefulescu-istoricul”-LITUA, 2004).