A fost învățător o jumătate de veac începând cu 1885.  Și-a început cariera în județul Vâlcea, în anii războiului a predat în Moldova dar cel mai mult, aproape o jumătate de veac, a predat la Copăcioasa, azi comuna Scoarța. A fost un om excepțional care a trăit în vremuri excepționale și cu reușite memorabile.

Într-un discurs ţinut la intrarea în corpul didactic, ca învăţător al şcolii din comuna Tomşani, plaiul Horez, Vâlcea, la 29 iunie 1886, vorbea  despre rolul şcolii ca instituţie publică: „Şcoala şi numai singură şcoala poate forma cum trebuie pe funcţionarul cinstit, pe administratorul priceput, pe contabilul drept, pe învăţător, pe preot, pe profesor, pe bunul soldat apărător ai ţării şi în fine pe tot omul bun, numit omul moral”.

A militat, consecvent, pentru aducerea pe băncile şcolii şi a fetelor de ţărani, demonstrând prin acest lucru că şi „în ele e aceeaşi dorinţă şi putere de învăţătură cu aceleaşi datorii şi drepturi ca şi băieţii”. La 14 decembrie 1924, într-o conferinţă populară ţinută la şcoala din comuna Cerătu, avea să convingă auditorul asupra funcţiei meseriei în ieftinirea traiului şi asupra importanţei muncii în dobândirea bunăstării materiale şi spirituale, recurgând la celebre pilde ale paremiologiei şi istoriei adecvate.

Celebritatea autorului vine de la cărțile scrise. În ”Dedicația”  de pe unul din volumele scoase de învăţătorul Gheorghe Dobrescu la tipografia „La Răduţoiu” din Târgu-Jiu este datată 1 ianuarie 1936, Copăcioasa. În „Din scrierile mele senzaţionale” Gheorghe Dobrescu, vlăstar al familiei Dobreşti din satul Arjocii— Godineşti, convins că aduce prin gestul lui prinos şi folos neamului său, ca unul care a sorbit din „neuitatele izvoare” ale Fiinţei, povestește  cu osârdie şi descrie cu talent întâmplări şi locuri ale existenţei sale atât de zbuciumate. Sub semnul istoriei şi al soartei, evocă satul natal, Arjocii, aşezat la confluenţa râurilor Tismeniţa şi Orlea, şi întemeiat între anii 1600 – 1700, prin descălecarea a trei neamuri: familia Cernăienilor, venită din Cernaia-Mehedinţi, familia Arjocilor, venită de aiurea cu mama Arjoca şi familia Dobreştilor, venită din Dobromir. Despre această lucrare, profesorul și scriitorul Ion Popescu-Brădiceni scria cu ani în urmă: ”În maniera „Amintirilor din copilărie” ale lui Ion Creangă se lasă furat de limpezimea şi sacralitatea apei Tismeniţa, ori răscolit de blestem împotriva Orlei, căci aceasta înecase în bulboanele-i ucigaşe pe tovarăşul de păstorit, Constantin Muja. Cu har balzacian, portretizează Grindul — izlaz pentru vite. Trebuie să recunoaştem că, inimos şi sensibil, acesta, retrăindu-şi trecutul, simte în voluptatea dibuirii amănuntului ceva esenţial. Iată, de pildă, în episodul dedicat pădurii seculare Broasca, detalii precum atacarea copilului de către un viezure, ori fugărirea lui de către un şarpe dobândesc dimensiuni mitice. Însă dând naturii ce i se cuvine, învăţătorul Gheorghe Dobrescu. în postura de biograf al propriei vieţi, îşi proiectează fascicolul clarviziunii asupra chipului scump al mamei, de dragostea căreia s-a bucurat doar 7 ani, căci ea murise prematur. Fusese gospodină pricepută şi comerciantă deşteaptă şi cinstită. Despre tatăl său, Ilie Dobru, fiul lui Constantin Dobru, mazil (boier pe vremuri), relatează cu pioşenie momentele când a intrat servitor la un negustor din Baia de Aramă (unul Braşoavă), pe 3 ani, să-1 înveţe boiangeria, când ca negustor în Turnu-Severin a câştigat 30 de galbeni când ca vânzător de mărunţişuri pentru femei şi fete a strâns 100 de galbeni, când s-a căsătorit cu fata popii din Vîlcea, Lica, peţită de un unchi, Petre Cernăianu. ”

Reținem că în toamna anului 1879, Gheorghe Dobrescu, sprijinit de fratele său, Constantin, reuşi la Şcoala Normală din Târgu-Jiu. Termină cursul claselor  normale la Sf. Pătru în 1883. După un examen riguros a izbutit să fie numit învăţător de gradul II la şcoala din comuna Tomşani, lângă Horezu—Vâlcea, la 15 noiembrie 1885.

La 15 septembrie 1888, cu acordul Ministerului Şcoalelor, reprezentat de doctorul Istrati, s-a produs transferul din Tomşani în Copăcioasa. Aici la o şcoală fiinţând din 1832, deci cu ilustră permanenţă, se izbeşte de o reputaţie compromisă a localităţii: sediu al vestiţilor hoţi Boian, Andrei şi Corcoaţă, care-i „jăgmănesc pe călători, la drum în ziua mare”. Personal, revizorul şcolar Ştefan Sadoveanu 1-a avertizat că aşezarea are „oameni răi” care „vrând să ia clopotul de la gâtul boului mai bine taie gâtul boului decât să strice lanţul clopotului”. Răspunsul lui Gh. Dobrescu a fost memorabil: „Domnule revizor, sunt ei răi, eu sunt bun şi, dacă rămân aici, ori îi fac pe ei buni ca mine ori mă fac şi eu rău ca ei şi o să trăim împreună”.

S-a stabilit și s-a căsătorit în localitate. Şi a contribuit efectiv 1a construirea unui local de biserică, a unui local de şcoală, la înfiinţarea unei bănci populare, cea dintâi din judeţ, la organizarea unei asociaţii cu învăţătorii din comunele vecine. Pilda a fost rapid preluată de comunele Scoarţa, Budieni, Pojogeni, Colibaşi, Bobu etc. Simultan, n-a pregetat să-şi clădească o gospodărie-model, asemenea cu a tatălui său odinioară. Astfel, în Copăcioasa, a fost  vizitat de ministrul Spiru Haret care-l întrebă prin ce miracol îşi durase gospodăria şi dezvoltase averea. „Numai prin cinste, economie şi muncă” a sunat răspunsul învăţătorului. Aflând că dascălul îşi cheltuise salariul pentru înălţarea celor două instituţii vitale ministrul Spiru Haret i-a trimis suma de 500 lei ca ajutor pentru gospodăria particulară. Prefectul judeţului Gorj, Ioan Carabatescu, i-a dăruit, la rându-i, un bou de prăsilă. Ministrul I.G. Duca, cu ocazia inspectării băncii populare „Stupina”, a servit masa în casa renumitului „apostol” şi i-a mărturisit că îi place enorm zona, obiceiurile locuitorilor, şi că ar vrea să devină al doilea loc natal al domniei-sale. Episcopul Atanasie Mironescu, cu ocazia sfinţirii noului local de biserică, la anul 1900, a fost găzduit de dascăl şi 1-a binecuvântat pentru truda sa admirabilă.

A fost și în război. Statul Major al Armatei de pe Frontul de la Jiu l-a ridicat din localitate ca să nu fie luat prizonier de germani. A plecat la Craiova, apoi a stat la Slatina trei zile îngrămădit în vagoane cu sute de inşi în pribegie. Ajuns în Bucureşti, s-a pre zentat la ministrul Duca şi a fost îndrumat spre Moldova unde a sosit într-un vagon de poştă, împreună cu preşedintele Curţii de Apel din Capitală,  Drăghicescu, care se retrăgea la moşia din Pădureni. După ce l-a instalat la conacul său,  Drăghicescu s-a reîntors în Bucureşti, încredinţându-i spre îngrijire averea din Pădureni, pe care n-a stăpânit-o mult timp, întrucât au ocupat-o ofiţerii ruşi, cu care n-a putut trăi fiind „beţivi şi stricători”. S-a îndreptat spre Iaşi unde i-a solicitat lui Duca un post de învăţător în Moldova. Şi l-a primit în Focşani, la Diocheţii de lângă Panciu, cu aprobarea primarului Tache Nicolau, vechi cărturar, ascultat şi iubit de toţi. Pe ziua de 15 decembrie 1917, o divizie rusească a sosit în comună, ocupând inclusiv şcoala. Printr-un compromis cu ministrul Duca şi cu comandantul diviziei a obţinut însărcinarea de agent sanitar, ocupându-se practic cu aprovizionarea refugiaţilor poposiţi în comună din Panciu, Satu-Mare ori de pretutindeni. Tifosul exantematic a ucis atunci mulţi fruntaşi ai Diocheţilor, inclusiv pe preot. Împreună cu un deputat de Panciu,  Gheorghe Dobrescu, a cerşit de la Consiliul de Miniştri, (discuţia desfăşurându-se cu Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu, Ion G. Duca), un ajutor urgent. Şi i s-a aprobat să preia, zilnic, de la depozitul armatei din gara Pufeşti 900 de pâini. Fiul său, în etate de 19 ani, Teodor Dobrescu  va  îndeplini sarcina de chirurg pe traseul Pufeşti, Moviliţa, Diocheţi. În iulie, nemţii rupând frontul de la Mărăşeşti, Dobreştii au fost siliţi să se deplaseze tocmai în comuna Costeşti, lângă Tîrgu-Frumos, unde celălalt fiu, Terentie Dobrescu, îşi săvîrşise slujba de ofiţer-casier al regimentului la Gorj. Aici şi-a făcut iarăşi datoria de dascăl. N-a plecat cu copiii în Rusia ci, consultânduse cu Ministerul Şcoalelor, a fost sfătuit să reziste şi sub ocupaţie nemţească, în profesia de învăţător în satul Corneşti, unde a rămas  până la încheierea anului şcolar 1918.

Şi-a câştigat stima tuturor şi prin două cuvântări rostite la sfinţirea unei biserici şi la inaugurarea monumentului eroilor, prilej cu care a vorbit şi fiica sa, Marioara G. Dobrescu, în vârstă de 21 ani. „Dar în cele din urmă a plecat din Tîrgu-Frumos cu direcţia Mărăşeşti, Bucureşti, Piteşti, Piatra-Olt, Craiova, Copăcioasa. Revenit la soţie şi copiii rămaşi cu ea, a lucrat din nou în şcoala comunei, până ce, pensionat, i-a predat ştafeta şi făclia fiicei sale Maria G. Dobrescu. S-a ocupat în consecinţă numai de afaceri, la 10 aprilie 1927, înscriindu-şi firma de bancher pe numele propriu. Însă, bătrân fiind, tot din pensie s-a limitat să vieţuiască, nu fără să-şi fi aranjat totuşi la casele lor pe cei 5 moştenitori. Legea conversiei l-a obligat să verse debitorilor săi 500000 lei, jumătate din capitalul plasat în împrumuturi, sărăcindu-l.

Cornel Șomîcu