O nouă carte despre „epoca Gh. Gheorghiu-Dej”


Continuând planul de idei conturat în volumele precedente, dedicate vieții cotidiene din Gorj, istoricii Gheorghe și Dorina Nichifor ne propun o nouă carte, de această dată pentru intervalul 1959 – 1965, astfel încât „epoca Gh. Gheorghiu-Dej” să poată fi înțeleasă și la nivelul Gorjului în dimensiuni istorice cât mai apropiate de realitate.

Sub egida Societății de Științe Istorice din România, cartea Secvențe din viața cotidiană gorjeană în mărturii ale timpului (1959 – 1965) a văzut lumina tiparului de curând la editura ieșeană Pim, urmărind explorarea vieții cotidiene din Gorj, cu utilizarea unor surse documentare similare: lucrări de specialitate, memorialistică, presă locală și regională, arhive, mărturii orale etc. Cartea poate fi găsită din această săptămână și în librăriile târgujiene.

Redăm în rândurile de urmează, Introducerea cărții semnată de Gheorghe și Dorina Nichifor:carte

Un excelent studiu al cercetătorului clujean Florin Abraham ne-a dat curajul în a continua demersul nostru precedent, măcar până la 1965.[1]  Distinsul istoric explica rezerva specialiștilor de a se apleca cu mai multă obiectivitate asupra perioadei comuniste, prin comanda socială primită după 1989 de a reevalua tot ceea ce s-a scris în acei ani. Dacă pentru unii dintre ei s-a realizat mai mult un fel de reconversie ideologică și conceptuală, prin eliminarea citatelor comuniste obligatorii, alții din teama de a nu fi etichetați drept „cripto-” sau „neocomuniști” au recurs la cultivarea „pozitivismului empirist”, publicând documentele vremii. Alți istorici, și mai insistenți, s-au așezat cu toată forța pe baricadele anticomunismului, istoria fiind considerată de ei „drept acel aparat ideatic sofisticat menit să ofere compensații morale victimelor și să-i damneze pe cei considerați a fi vinovați de ororile petrecute în trecut”.[2]

Referitor la istoria recentă a României, în interiorul discursului, autorul, citat mai sus, distinge două direcții principale. Prima dintre ele are în vedere acea categorie care caută să-și reprime notele emoționale, scriind pentru a explica, „mai puțin pentru a atrage empatia cititorului”. A doua aparține istoricilor aflați sub influența anticomunismului, preocupați de aglomerarea epitetelor și metaforelor critice la adresa regimului, unde lectorul neutru simte că autorul are un adversar, „căruia dorește să-i aplice o pedeapsă simbolică folosind un limbaj militant, cu o dimensiune catehizantă implicită”.[3]

În intervalul ce ne stă în atenție (1959 – 1965), vom avea în vedere cam tot ceea ce oferea cotidianul gorjean de atunci, viața de zi cu zi, în cele mai variate domenii: economie, cultură, artă, învățământ, sănătate, justiție, sport, exercitarea actului de conducere, propagandă comunistă etc. Ca și în cazul volumelor precedente, informațiile ne parvin din sursele la îndemână, cu deosebire izvoare scrise, dar acolo unde a fost posibil am apelat și la cele orale. Indiscutabil, este nevoie de utilizarea  obligatorie a discernământului critic, impunându-se cercetarea contextuală, prin studiul lucrărilor deja apărute, ce au legătură cu tema.

Este perioada când și la Gorj se finalizează procesul colectivizării gorjene. „Se finalizează” este un fel de a spune, pentru că datorită condițiilor specifice de relief rămân încă zone necolectivizate. Și aici, însă, autoritățile comuniste vor găsi cu timpul modalități dintre cele mai originale pentru a-i face părtași pe cetățeni la „susținerea” construcției socialiste.

Într-un excelent studiu, publicat relativ recent, istoricii Hadrian și Gh. Gorun relevă derularea colectivizării gorjene în notele obișnuite din întreaga țară. Puterea comunistă a recrutat susținători din rândul activului înalt al partidului (este cazul lui Gr. Geamănu, fost vicepreședinte al Frontului Plugarilor și secretar de stat la Interne), dar și de la Miliție și Securitate. În competiția colectivizării, comuniștii gorjeni au insistat pe alte localități decât cele natale (unde, aveau „cuvenitele” rețineri!), așa încât sate apropiate ca relief și resurse au o soartă diferită, unele, nu foarte multe, rămânând cu amintitele gospodării individuale, un fel de „insulițe de capitalism în oceanul sărăciei socialiste”.[4]

Efectele colectivizării au fost dramatice, majoritatea țăranilor gorjeni trăind din creșterea animalelor. Cu timpul suprafețele pășunilor s-au redus, islazurile comunale, atât de utile odinioară, căpătând alte destinații, inclusiv preluarea de către gospodăriile colective. Distrugerea ocupațiilor tradiționale a satelor și părăsirea lor devenea o pagină dureroasă pentru existența Gorjului.[5]

În paralel, industrializarea socialistă, promovată de regimul comunist,[6] capătă dimensiuni alerte, exploatarea cărbunelui, petrolului, lemnului, pietrei, atrăgând de la sine apariția unor întreprinderi noi ce valorifică aceste materii prime: termocentrale, combinate, fabrici. Exodul populației rurale în mediul urban este însoțit de accelerarea ritmului de construire a locuințelor tip apartament și a unui număr semnificativ de obiective social-culturale: școli, spitale, dispensare, cămine culturale, case de cultură, cluburi muncitorești etc. Pe cale de consecință, sunt școlarizați un număr important de specialiști în toate domeniile. Este, neîndoielnic, vorba de o vizibilă efervescență, ce are ca rezultat dezvoltarea economico-socială a Gorjului, în continuare împărțit din punct de vedere administrativ în raioane, formulă de sorginte sovietică

Pe de altă parte, nu putem să nu observăm în acești ani și la economia Gorjului opțiunea foarte clară pentru autarhie (resurse proprii atât în domeniul material, cât și cel uman), rareori făcându-se apel la susținerea externă (aceasta venind în cea mai mare proporție din U. R. S. S sau din alte state socialiste). Unitatea de bază a planificării centralizate era întreprinderea, indiferent de ramura în care activa. Din punct de vedere al planului întocmit de cei însărcinați cu planificarea, întreprinderea era locul unde intrau resursele calculate prin plan, ce erau transformate după un proces aprobat prin plan, rezultând o cantitate de bunuri ce erau distribuite către destinatari stabiliți tot prin plan. Totul se realiza într-un climat de comandă, unde factorul ideologic era omniprezent.

Cititorii noștri, vor avea prilejul în cele ce urmează să-i vadă pe gorjenii noștri în permanente acțiuni „mobilizatoare”, ședințe, informări, având ca obiectiv îndeplinirea sarcinilor de plan, evidențierea celor merituoși și criticarea celor care nu răspundeau comenzii politice. De la cei mai mici, pionierii, până la utemiști și membri de partid, „se punea umărul”, cu „elan muncitoresc” pentru îndeplinirea obiectivelor ce le reveneau din documente elaborate la nivel local sau central: consfătuiri, plenare, conferințe, congrese etc.

Cele două evenimente desfășurate la începutul anilor ’60 în P. M. R., Congresul al III-lea (20 – 28 iunie 1960) și Plenara C. C. (30 noiembrie – 5 decembrie 1961), au pus în centrul dezbaterilor necesitatea industrializării rapide pentru a consolida susținerea de bază, „muncitorească”, a partidului și a da substanță pretențiilor patriotice „antihegemonice” ale echipei lui Gh. Gheorghiu-Dej. Putem spune că această accentuare  a „atașamentului” liderilor regimului comunist de la București față de interesele naționale a devenit un element cheie în strategia P. M. R. de a câștiga de partea sa cetățenii României.

Nikita Hrușciov împreună cu alți lideri comuniști s-au aflat la București în timpul lucrărilor Congresului, care s-a dorit o nouă demonstrație  a unității conducerii partidului, unde primul-secretar deținea controlul absolut. Cu acest prilej a fost lansat un amplu program economic pe termen lung (până în 1965), ce prevedea extinderea industrializării țării. Cu privire la agricultură, Gheorghiu-Dej a raportat existența unui număr de 680.000 familii de țărani, având în proprietate 1,8 milioane de hectare, încă neintegrate în sectorul socialist, dar existau suficiente premise pentru finalizarea colectivizării în 1965.

Până la începutul anului 1962, și în mod evident în perioada 1961 – 1962, liderul de la București a continuat susținerea cu loialitate a rolului hegemonic al Moscovei în cadrul blocului și al mișcării muncitorești și comuniste internaționale. Activiști de partid români, între care și gorjeni, au fost trimiși în continuare în U. R. S. S. pentru a participa la cursurile școlilor de partid, limba rusă a rămas obligatorie în învățământ, iar declarațiile cu privire la rolul decisiv al Armatei Roșii în „eliberarea țării de sub jugul fascist” erau formulate în toate ocaziile importante. Cu alte cuvinte, Congresul al III-lea a însemnat  o continuitate în privința atitudinii tradiționale prosovietice a României și a confirmat voința sa de a nu se îndepărta de la viziunea de până acum cu privire la construcția socialismului.

În octombrie 1961 a avut loc Congresul al XXII-lea al P. C. U. S., la care liderul de la Kremlin s-a angajat într-o nouă campanie împotriva lui Stalin, i-a atacat public pe albanezi pentru „activitățile lor schismatice, fracționiste și subversive”, stârnind nemulțumiri ale delegației chineze condusă de Zhou Enlai. Plenara P. M. R. din noiembrie-decembrie 1961 i-a prilejuit lui Gheorghiu-Dej o excelentă ocazie pentru a se angaja într-o „pseudoliberalizare”, susținând cu seninătate că marile greșeli din istoria partidului s-au făcut fie înainte de intrarea sa în structurile de vârf ale puterii, fie fără voia sa. Pretinzându-se adevăratul susținător al principiilor marxism-leninismului privind conducerea colectivă și al normelor „sănătoase” privind munca de partid, a denunțat facțiunile apărute în anii precedenți, făcându-le responsabile de ororile staliniste din țara noastră. Leonte Răutu, aflat la conducerea aparatului de propagandă, s-a folosit cu promptitudine de tezele dezvoltate la Plenară și a construit o nouă versiune a istoriei P. C. R., impregnată de mitul rădăcinilor naționale ale comuniș-tilor români din preajma lui Gheorghiu-Dej și de meritele lor în demascarea „nemiloșilor” dușmani ai clasei muncitoare.

Din 1962, constatăm o oarecare relaxare a oprimării ideologice, „satele de deportare” fiind desființate, iar deținuții politici grațiați de restul executării pedepsei.[7] Cu acest prilej, se vor întoarce la casele lor și o serie de intelectuali gorjeni (preoți, cadre didactice[8], medici), contribuind la dezvoltarea domeniilor pe care le reprezentau. Sunt analiști care fac legătura între nevoia țării noastre de a atrage tehnologiile occidentale și golirea închisorilor comuniste în anii 1963 – 1964, gest care ar fi urmărit acreditarea ideii unei Românii ce mergea pe drumul destalinizării.[9] Era însă numai o iluzie, îndepărtarea de Moscova nu însemna nicidecum renunțarea la comunism.[10] În fond, adevăratele elite naționale, de la străluciții intelectuali până la harnicii țărani, au fost deja distruse.[11]

„Relaxarea spirituală” a însemnat rând pe rând desfiin-țarea Institutului „Maxim Gorki” (devenit Institutul de Limbi Străine”), Librăriei „Cartea Rusă”, Muzeului Româno-Rus etc. S-a trecut la elaborarea de noi manuale școlare, în care au fost reintroduse personalitățile de marcă ale vieții spirituale românești. Statul a învestit sume considerabile în învățământ, știință și cultură, s-au construit mii de școli, zeci de institute de cercetare, facultăți, spitale, policlinici etc. Prin restabilirea contactelor cu Occidentul, alături de limba rusă au fost reintroduse limbile franceză, engleză, germană etc.

În afară de industria grea s-a acordat o atenție mai mare industriei alimentare și celei producătoare de bunuri de consum (confecții, încălțăminte, articole electro-casnice etc.) Direcțiile obligatorii ale industrializării socialiste erau considerate: elec-trificarea, mecanizarea complexă, automatizarea producției, chimizarea, dezvoltarea industriei constructoare de mașini ș. a. Pe acest fond, ca pe întregul cuprins al țării, în județul Gorj au fost create capacități productive, din ramuri foarte diferite, a continuat electrificarea localităților, s-au creat numeroase locuri de muncă în industrie, servicii, sistemul sanitar, învățământ, cultură etc.

După încheierea colectivizării agriculturii, în 1962 (așa-dar, înainte de termen!), s-au făcut eforturi vizând moder-nizarea acestei ramuri economice și creșterea producției la hectar. S-au înființat ferme pomicole, viticole, crescătorii de animale și păsări, stațiuni specializate etc.

Situația materială a populației s-a ameliorat, a început construirea unor cartiere de locuințe, cu deosebire în Târgu-Jiu, dar și în celelalte centre industiale, apartamentele fiind acordate gratuit în folosință muncitorilor. A sporit numărul locurilor în taberele școlare și stațiunile de odihnă și tratament. Satul gorjenesc tradițional a suferit însemnate transformări, înfățișarea lui schimbându-se din punct de vedere material (construcții, drumuri, curent electric, transporturi auto și feroviare etc), dar și spiritual (școli, biblioteci, cinematografe, cămine culturale). Evident, toate acestea erau însoțite de o zgomotoasă propagandă, utilizând un întreg arsenal de mijloace și metode: brigăzi de agitație, creație literară și artistică de factură „nouă”, stații de radioficare, presă (inclusiv foi volante cu tematici speciale), concursuri, festivaluri populare, întreceri sportive, expoziții tematice etc.

Treptat, modul de viață ancestral, bazat pe exploatarea pământului cu metode tradiționale își pierde din însemnătate. Mai mult, pe piața românească, inclusiv în Gorj, alături de produsele autohtone sau din țările „frățești” au reapărut, sporadic, ce e drept, unele produse din statele occidentale. Au fost achiziționate filme, procurate traduceri, dar procesul este încă lent în intervalul pe care-l avem în discuție, căpătând un oarecare aplomb după 1965.

De la tricourile colorate la fustele mini, care încep să fie folosite și de români, aproape toate piesele vestimentare ale celor plecați în marile centre ale țării amintesc de pofta de viață ce a pare a depăși încorsetările noului sistem social-politic. La aproape două decenii de la terminarea războiului, faptul că gorjenii aveau puternice legături cu zona Banatului și a Transilvaniei, cu deosebire prin intermediul tineretului studios, a însemnat și un oarecare acces la tendințele modei europene. Recepționarea posturilor de televiziune din Ungaria și Iugoslavia, pachetele din „afară”, micul trafic de graniță îi făceau să intre în posesia unor articole vestimentare, ce ieșeau din firescul de până atunci. Moda rurală menține, totuși, în acești ani îmbrăcămintea tradițională, inclusiv arhaicele și pitoreștile costume populare. Pe de  altă parte, cel mai adesea, hainele „de-a gata”, încălțămintea ieftină, dar rezistentă, accesoriile simple, vor caracteriza modul de viață al „orășenilor”.

 Să reținem că se „șlefuiește” în această perioadă, grație extinderii proprietății comune „luatul”, ca să nu spunem „furtul”, de la serviciu (fabrici, uzine, șantiere) și de prin alte părți (holde, podgorii, livezi, păduri etc.), care treptat începe să fie considerat un „drept”. Se pleacă spre domiciliu cu cele mai diverse produse, motiv pentru care presa locală reacționează (am introdus câteva exemple în lucrare), intrând în joc și celelalte modalități de „educație”: ședințele, brigăzile de agitație, gazetele de perete etc.

La „pachet” cu asemenea „deprinderi” a venit și „dezinteresul” față de muncă, chiar dacă propaganda vedea pretutindeni numai muncitori conștiincioși și cinstiți. Ce e drept, nu sunt fenomene frecvente, dar erau practici aflate în contradicție cu „morala comunistă”, drept care nu puteau fi scoase la iveală oriunde și oricum. Presa nu este prea generoasă, multe abateri trecând „neobservate”, indiferența și simulările reprezentând practici cotidiene. Era important pentru atmosfera generală a regimului comunist ca aproapele să aibă impresia că ești altceva decât în realitate. Oamenii socializau suficient de mult, prefăcându-se că totul e bine, aderând „cu toată ființa” la politica partidului. În realitate, însă, „pe la colțuri”, comentau și chiar „denigrau” realitățile și valorile comuniste, determinând, cu deosebire la începutul perioadei pe care o avem în discuție, măsuri punitive din partea instituțiilor abilitate.

Începând din vara anului 1962, în relațiile româno-sovietice apar unele dezacorduri, care treptat încep să se resimtă și în plan local. Firea impulsivă a lui Nikita Hrușciov, liderul comuniștilor din U. R. S. S., observațiile lipsite de tact la adresa politicii economice a P. M. R., cu ocazia vizitei din iunie 1962 au generat adâncirea divergențelor dintre cele două state.[12] În februarie, anul următor, Al. Bârlădeanu a respins la Moscova ideile susținute de C. A. E. R. privind crearea unui „organ unic de planificare” și a unor „întreprinderi comune”, Hrușciov fiind nevoit să bată în retragere.[13]

Totodată, în ședințele la nivel înalt ale comuniștilor români, precum și în corespondența personală cu Hrusciov, Gheorghiu-Dej a criticat conducerea sovietică pentru că nu a fost informat cu privire la instalarea rachetelor nucleare sovietice în Cuba. Pe măsură ce schisma chino-sovietică se adâncea, conducătorul de la București și-a atribuit rolul de mediator, între cele două centre rivale. Ignorând poziția Moscovei, a început să dezvolte legături independente cu celelalte partide muncitorești și comuniste, atitudine pe care a promovat-o prin contacte directe, folosindu-se de N. Ceaușescu și I. Gh. Maurer, ce s-au deplasat peste hotare pentru convorbiri cu Mao Zhe Dong și Kim Ir Sen.

Momentul de vârf al acestei distanțări îl constituie adoptarea „Declarației Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, din aprilie 1964.[14] Documentul, foarte curajos pentru acele timpuri, promova principiile suveranității și independenței naționale, ale neamestecului în afacerile interne, avantajului și respectului reciproc. P. M. R. se pronunța pentru recunoașterea specificității naționale, istorice, înțelegerea și acceptarea diversității de condiții ale dezvoltării fiecărei țări. Cu alte cuvinte, România nu mai recunoștea hegemonia U. R. S. S., nici rolul conducător al  P. C. U. S. Partidul comuniștilor se considera responsabil pentru politica sa numai în fața poporului român.

Aplanarea divergențelor româno-sovietice în cursul convorbirilor din iulie 1964[15], schimbările produse la vârful conducerii sovietice, prin demisia forțată din octombrie 1964 a lui Nikita Hrușciov, au permis liderilor comuniștilor români continuarea liniei de independență, afirmată cu și mai mare tărie după alegerea în martie 1965, în fruntea partidului a lui N. Ceaușescu.[16]

În iulie 1965 s-au desfășurat lucrările Congresului al IX-lea al P. C. R., inaugurând sau, mai exact, contânuând relativa libelarizare promovată în ultima parte a vieții de Gh. Gheorghiu-Dej.[17] Cu acest prilej, Nicolae Ceaușescu a reușit în mod  vizibil să-și consolideze imaginea de militant al mișcării comuniste internaționale. Între delegații de peste hotare erau prezenți Leonid Brejnev, liderul comuniștilor sovietici și Deng Xiaoping, numărul trei în ierarhia comunistă din China.

Schimbarea numelui din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român era o modalitate de a evidenția demersul inovator promovat de noul conducător de la București, în timp ce raportul de activitate bătea monedă pe importanța conducerii colective, menită să împiedice, potrivit versiunii oficiale, acumularea puterii în mâinile unei singure persoane. Biroul Politic, de până acum, format din nouă membri, era înlocuit printr-un organism lărgit ce se chema Comitet Executiv, în interiorul căruia era selectat Prezidiul Permanent, în fapt conducerea reală a partidului. În aceste noi structuri de conducere pătrundeau oamenii lui Ceaușescu, de pe vremea când era șeful Direcției organizatorice a C. C. al P. M. R. Devenea din ce în ce mai clară concentrarea în mâinile sale a tuturor instrumentelor puterii. Însă, cel puțin pentru moment, principiul conducerii colective avea acoperire practică: Nicolae Ceaușescu, secretar general al P. C. R., Chivu Stoica, președintele Consiliului de Stat și I. Gh. Maurer, președintele Consiliului de Miniștri.

Curând, printr-o nouă Constituție țara își schimba numele din Republica Populară Română în Republica Socialistă România, pentru ca peste doi ani Ceaușescu să preia și funcția de președinte al Consiliului de Stat.

Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea faptul că prezența noului lider la vârful partidului unic a fost suficient de bine primită de societatea românească. Recunoscut ca unul dintre fidelii lui Gheorghiu-Dej, era de așteptat continuarea procesului de liberalizare. În plus, simboliza o altă generație, mai tânără și curajoasă.

Pe plan intern, noul lider susține inițiativa particulară în comerț, îmbunătățirea gradului de confort al populației și construirea de locuințe proprietate personală. Se începe desovietizarea și liberalizarea vieții culturale prin eliminarea autorilor sovietici și reluarea publicării clasicilor literaturii române și universale. Se revine la sistemul tradițional în școala românească, autorii autohtoni își recapătă locul și reîncepe studiul limbilor occidentale.

Chiar dacă nu face obiectul perioadei ce o avem în discuție, vom preciza că în plan extern, Nicolae Ceaușescu va continua politica de independență față de Moscova, adoptată încă de la începutul anilor ’60 de predecesorul său și consolidată prin „Declarația P. M. R. din aprilie 1964”. Occidentul a privit cu simpatie această autentică breșă provocată de România în sistemul statelor socialiste, Corneliu Mănescu fiind ales președinte al Adunării Generale O. N. U. Peste câțiva ani, începând cu Charles de Gaulle, importanți lideri politici din lumea liberă își îndreaptă tot mai atent privirile către România. Momentul de vârf l-a constituit neta delimitare de acțiunea în forță organizată de Kremlin în august 1968 împotriva Cehoslovaciei. Prin această imagine favorabilă în Vest, România a reușit să obțină masive împrumuturi externe și importuri de tehnologie avansată.

A nu se crede că toate aceste evoluții s-au resimțit dintr-o dată la nivelul percepției cetățenilor de rând. Presa oficială, de aici de la Gorj, nu comentează imediat și prea mult atitudinile conducerii superioare de partid și de stat. Frica instalată în anii cumpliți ai terorii staliniste nu se elimină dintr-o dată, dar se estompează oarecum. Lecțiile de învățământ politic vor păstra multă vreme structurile dogmatice, consacrate deja. Articolele din presă, chiar dacă pe alocuri au altă culoare (se îndrăznește de pildă prezentarea lui C. Brâncuși ca un artist de talie mondială), nu scapă de subiectele cu tematică de „întrecere socialistă” (în cele mai variate domenii), prezențe „muncitorești”, omagierea momentelor istorice convenabile regimului (la un secol de la Unirea Principatelor, Al. I . Cuza este văzut aproape în exclusivitate ca „marele apărător al țărănimii”) etc.

Există însă și o lume tăcută, din ce în ce mai restrânsă (încet-încet, opozanții deschiși ai regimului sunt reduși la tăcere), care crede în schimbare. Ei ascultă nu numai „Europa liberă” „B. B. C.” sau „Vocea Americii”, ci și emisiunile în limba română de la Moscova și Tirana. Faliile ce apar în „lagărul socialist” generează speranțe, iar etapa următoare cu Ceaușescu tânăr și curajos, curtat de liderii occidentali pare, pentru o parte dintre ei, un alt orizont, al prefacerilor reale. Din nefericire, știm cu toții ce a urmat…

Cam acesta este sensul lăuntric al noului nostru volum de mărturii. Cât de mult am reușit să depistăm informațiile ce pot ilustra viața cotidiană într-o perioadă deloc simplă a istoriei meleagului gorjean, rămâne de văzut. În tot, cazul, în acest final de „Introducere”, vă promitem un volum în format academic, completat și cu alte informații, care să vizeze Gorjul celor două lumi: antebelică și postbelică. Puse cap la cap, cu siguranță fragmentele noastre din arhivă, presă, memorialistică, vor da posibilitatea cititorilor să privească mai lucid și reflexiv o parte din „istoria recentă” a meleagului natal.

Dacă situația ne va permite, vom încerca să ne apropiem cel puțin de primii ani ai regimului Ceaușescu, pe care, de altfel, i-am conturat oarecum în rândurile precedente. Este o perioadă de continuitate a gesturilor de curaj inițiate de Gheorghiu-Dej după 1962, ce l-a apropiat pentru o vreme pe noul lider din București de „răzvrătitul de la Belgrad”, Iosip Broz Tito.[18] Fără îndoială, momentul suprem al „curajului” secretarului general al P. C. R. este august 1968.[19] Asupra tuturor acestor aspecte, dorim să reflectăm, prin prisma acelorași „mărturii asupra vieții cotidiene gorjene”. Până atunci, ne-am dori să vă bucurați din plin de aceste patru volume (1938 – 1965), noi, autorii, nutrind credința că am reușit să vă determinăm, și pe acestă cale, să fiți cât mai aproape de istoria și valorile meleagului natal.

Autorii,

________________________________ 

[1] Reamintim cititorilor noștri despre apariția în ultimii ani a următoarelor lucrări: Gh. Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătrașcu, Viața cotidiană din Gorj în mărturii ale vremii (1938 – 1947), Craiova, Editura Sitech, 2012; Gh. Nichifor, Dorina Nichifor, Viața cotidiană din Gorj în mărturii ale vremii (1948 – 1953), Iași, Editura Pim, 2013; Gh. Nichifor, Dorina Nichifor, Secvențe din viața cotidiană gorjeană în mărturii ale timpului (1954 – 1958), Iași, Editura Pim, 2015.

[2] Florin Abraham, Istoriografie și memorie colectivă în România după 1989, în „Anuarul Institutului de Istorie «George Barițiu»”, Cluj-Napoca, tom LI, 2012, p. 158.

[3] Ibidem.

[4] H. Gorun, Gh. Gorun, Colectivizarea agriculturii. Represiune și rezistență. Studiu de caz: județul Gorj, în „Analele Universității «Constantin Brâncuși» din Târgu-Jiu”, seria Litere și Științe Sociale, nr. 2/2011, p. 80.

[5] Ibidem.

[6] În lucrarea de față, ca și în precedentele volume, am utilizat consecvent termenul de „regim comunist”. Un recent studiu, pe care noi îl acceptăm fără nicio reținere, subliniază că termenul „corespunde cerinței de bază pentru utilizarea unei convenții, în sensul că este larg utilizat atât de specialiști, cât și de publicul larg, și nu dă naștere la confuzii inutile”. (Bogdan Murgescu, Bilanțul economic al regimului comunist din România, în „Studii și articole de istorie”, București, an LXXIV, 2009, p. 26.)

[7] Decretele de eliberare au fost de grațiere, pentru că regimul comunist nu a amnistiat niciodată pe cineva, cu atît mai puțin grupuri masive de „dușmani ai poporului”.

[8] Distinsul istoric Dinu C. Giurescu vorbește de „revenirea spre o relativă normalitate și spre unele tradiții românești (din 1962/64 și până spre 1978/79)”, în ceea ce privește învățământul din țara noastră. (Dinu C. Giurescu, Învățământul din România între anii 1948 și 1989. Disertație susținută cu ocaziei ceremoniei de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova, 22 noiembrie 2001.

[9] Conform cifrelor oficiale, în 1962 au fost eliberați 1.304 deținuți, urmați în 1963 de alți 2.892 și, în primele luni ale lui 1964, de ultimii 464. Aceste eliberări simbolice arată limpede că în anii ’60 regimul comunist nu mai avea adversari interni, deținând controlul absolut asupra tuturor aspectelor socio-economice din România.

[10] Portretele celor nouă conducători din Biroul Politic, expuse la sărbătorirea zilei de 23 august din acel an, urmăreau să le sugereze românilor că puterea se află încă în aceleași mâini.

[11] Alexandru Mihalcea, Mirel Stănescu, 50 de ani de la eliberarea deținuților politici anticomuniști, în „Revista 22”, București, din 17 iunie  2014.

[12] Încă din prima zi a vizitei în România, Nikita Hrușciov „a început cu reproșurile, dar nu a găsit reacție așteptată, de acceptare și supunere”, recurgând la gesturi publice „de care numai el era în stare”. De exemplu, la Uzina „Electroputere” din Craiova, la ieșirea din secția de asamblare, unde se aflau mai multe locomotive pregătite pentru probe, s-a întors cu spatele, spre decepția și revolta românilor ce se pregătiseră cu mult timp în urmă ca totul să fie cât mai bine. Liderul de Kremlin era nemulțumit pentru că țara noastră cumpărase licența de la elvețieni, devenind producătoare de locomotive competitive la nivel european. Același comportament l-a avut și la „Grivița Roșie”, unde a declarat că utilajele erau vechi, „din vremea copilăriei sale”. Prezent la vizita din această întreprindere, de care își legase numele ca participant la grevele din februarie 1933, Gh. Gheorghiu-Dej „a preferat să nu-i dea nicio replică”. Prin atitudinile sale, Hrușciov urmărea să acrediteze ideea că industria nu avea în România nicio perspectivă, impunându-se creșterea rolului agriculturii, cu deosebire prin cultivarea porumbului și a furajelor. După o încercare inutilă a liderului sovietic de a-i convinge pe specialiștii de la Fundulea de necesitatea cultivării porumbului „în pătrat”, Gheorghiu-Dej ar fi exclamat: „Este o grosolănie, o bădărănie. Poporul meu este printre primele popoare care au cultivat porumb în Europa. Cum poate el să ne învețe cum se seamănă această plantă?” Cu siguranță, cel mai penibil moment al vizitei s-a derulat la Constanța, unde a fost refuzat onorul gărzii de marinari, cu următoarele cuvinte: „Ce, vreți să arătați că aveți marină? N-am nevoie de marina voastră!”. (I. Scurtu, 1962 – Vizita lui N. S. Hrușciov în România, în „Revista Art – Emis Academy”, București, din 7 octombrie 2012).

[13] Românii s-au confruntat cu revirimentul ideilor integraționiste în cadrul Sesiunii C. A. E. R. din februarie 1963. În aceste condiții, Al. Bârlădeanu va fi extrem de categoric, susținându-și argumentația pe necesitatea respectării suveranității naționale și a principiului neamestecului în treburile interne. Poziția sa va fi aprobată în cadrul Plenarei P. M. R. din martie 1963, comunicatul elaborat cu acest prilej atrăgând atenția Occidentului asupra poziției disidente asumate de România în cadrul C. A. E. R. Pe acest fond s-a consumat „episodul Porțile de Fier”, Gh. Gheorghiu-Dej nefiind de acord cu realizarea hidrocentralei pe „baze multilaterale”, cum propunea Nikita Hrușciov. După discuții în contradictoriu, la cel mai înalt nivel, desfășurate la București în iunie 1963, la întrunirea  C. A. E. R. din luna următoare viziunile integraționiste au fost mult estompate. (Vezi, pe larg, Mihai Croitor, „Planul Valev” și impactul acestuia asupra relațiilor româno-sovietice, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, coord., Stalinizare și destalinizare. Evoluții instituționale și impact social, București, Editura Polirom, 2014)

[14] Vezi, pe larg, Florian Banu, Liviu Țăranu, Aprilie 1964, „Primăvara de la București”. Cum s-a adoptat „Declarația de independență” a României?, București, Editura Enciclopedică, 2004.

[15] La sărbătorirea a două decenii de la întoarcerea armelor împotriva Germaniei, – moment care conform propagandei oficiale a condus la proclamarea Republicii Populare Române – delegația sovietică, în frunte cu președintele Sovietului Suprem, Anastas Mikoian, a fost obligată să accepte prezența delegației chineze condusă de primul ministru Zhou Enlai, ca și pe cea albaneză, într-un moment în care liderii comuniști de la Tirana aveau practic întrerupte relațiile oficiale cu U. R. S. S.

[16] Despre boala lui Gh. Gheorghiu-Dej, istoricul Ioan Scurtu susține că se vorbea de prin februarie 1965. La alegerile din 7 martie, liderul de la București s-a prezentat seara, târziu, cu imaginea unui om suferind. Tânărul cercetător, pe atunci și preparator la Facultatea de Istorie din București, a fost înștiințat că în ziua de 18 martie, la deschiderea sesiunii Marii Adunări Naționale, deputații au primit indicația să vină în haine de culoare închisă. Vineri, 19 martie, aflându-se de permanență la Casa de Cultură a Studenților a audiat buletinul de știri de la ora 17, prin care se anunța că starea de sănătate a liderului comunist s-a agravat. Cu o întârziere de șapte minute știrile următoare de la orele 18 au anunțat încetarea sa din viață la 17,53, „după o boală grea”. Oamenii de pe stradă comentau în felul următor: „A murit prea devreme”, „Să mai fi trăit măcar cinci ani pentru a consolida independența României”, „Să ne ferească Dumnezeu de o nouă ocupație sovietică” etc. În ziua de 21 martie, cu mare greutate, reputatul istoric a reușit să ajungă la Consiliul de Stat (fostul Palat Regal). „În holul mare de la parter, – mărturisește el –  Gheorghiu-Dej era așezat pe un catafalc înalt, în fața căruia era tabloul mare al defunctului, iar de jur împrejur coroane de flori. Trecând prin dreptul sicriului am obsevat că mâinile erau întinse de-a lungul corpului (nu pe piept), iar fața roșiatică (nu galbenă). Am ieșit pe ușa dinspre biserica Crețulescu, obosit și transpirat, întrebându-mă în sinea mea dacă a meritat această tevatură de peste patru ore. Mă consolam cu gândul că am trăit un moment de istorie”. Funeraliile au avut loc în data de 24 martie și au început cu mitingul de doliu din Piața Republicii. Martorul nostru ocular a reținut de la microfoanele uriașe glasul de bocet al lui Chivu Stoica: Gheorghiu-Dej, Gheorghiu-Dej, cui ne lași?” Între vorbitori s-a aflat N. Ceaușescu, proaspăt ales cu două zile mai devreme în fruntea partidului, care, „cu dificultăți în pronunție”, a spus printre altele: „Îți jurăm tovarășe Gheorghe Gheorghiu-Dej, să păstrăm ca lumina ochilor unitatea partidului, să urmăm exemplul tău luminos, să dăruim tot ce avem mai bun partidului, poporului, patriei noastre dragi”. Pe drumul până la Monumentul „Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului și a Patriei pentru Socialism”, unde sicriul a fost depus, televiziunea transmitea imagini cu oameni plângând pentru „greaua pierdere suferită”. Privitor la alegerea lui Ceaușescu, profesorul I. Scurtu relatează despre însemnările lui Șt. Andrei, fostul ministru de Externe al României, din care reiese modul cum a manevrat tânărul lider comunist, pentru a-l elimina pe Gh. Apostol.                

[17] Profesorul gorjean, Virgiliu Cercelaru, referindu-se la Ceaușescu, cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la alegerea sa în fruntea partidului, nota: „Ar fi o crasă ingratitudine să nu ne amintim că în 22 martie s-au împlinit trei decenii de la alegerea în fruntea P. C. R., a lui Nicolae Ceaușescu, care timp de 24 de ani și 8 luni a condus țara și partidul. Nicolae Ceaușescu s-a impus ca una din marile personalități politice ale țării și chiar ale lumii, semănând teamă și invidie vecinilor noștri, precum și respect și admirație printre prietenii tradiționali. S-a remarcat de la început nu ca un dogmatic, ci ca un patriot, grija sa de căpetenie a constituit-o alături de propășirea neamului său, independența acestuia, dovedindu-se un stâlp al patriotismului românesc, astfel încât românii să nu se încovoaie în fața uriașilor lumii, să fie stăpâni și liberi pe soarta lor. Se poate afirma fără replică, că perioada 1965 – 1978 a fost cea mai prosperă etapă din întreaga istorie a României”. (Virgiliu Cercelaru, O jumătate de secol de la alegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea României, în „Gorjeanul”, Târgu-Jiu, din 25 martie 2015)

[18] Vezi, pe larg, Gheorghe Nichifor, Despre „titoism”. Cu aplecare specială asupra prezenței sale în presa Gorjului, Iași, editura Pim, 2014.

[19] Gheorghe Nichifor, Cehoslovacia 1968. Visul spulberat al unei veri fierbinți, (I, II), în „Gorjeanul”, Târgu-Jiu, an IV, nr. 822, 823, din 20, 21 august 1992 și „Timpul”, Târgu-Jiu, an I, nr. 23, 24, din 5 – 11 și 12 – 18 august 2000.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s