Poetul Tudor Arghezi(Ion N. Theodorescu pe numele său adevărat)a fost unul dintre marii scriitori al literaturii române. Pentru gorjeni a devenit apropiat și prin recunoașterea originilor locale de la Tg-Cărbunești, acolo unde un muzeu îi poartă numele și amintirea. . Poetul își susține rădăcinile gorjene după bunicul său Tudor Cojocaru, care și-a schimbat numele în Theodor Cărbunescu. Viitorul poet s-a născut la 21 mai 1880 la București.

Arghezi, pseudonim luat în 1900,  și-a susținut întotdeauna obârșia gorjenească, spunând: „Mă îmbărbătează umbra lui Tudor Vladimirescu, precum și copaia (postava) din care îmi iese obârșia și în care tatăl meu a fost legănat cu piciorul bunicii mele“.
Marele  Bartolomeu Anania scria că „Tudor Arghezi a iubit ținuturile Gorjului până la idolatrizare, din ele și-a luat dalta și condeiul, forța și geniul pentru o operă care dăinuie peste timpuri“.
Poezia „Testament“ ce este așezată la loc de cinste în Muzeul din Târgu Cărbunești, alături de poza ce îl înfățișează pe poet așternându-și ideile pe o hârtie, cu o țigară în gură, vine să certifice încă o dată sentimentul de mândrie a originilor sale țărănești. „Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n calimară/Bătrânii au adunat, printre plăvani,/Sudoarea muncii sutelor de ani./Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite/…Făcui din zdrenţe muguri şi coroane./Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/Lăsând întreagă dulcea lui putere/Am luat ocara, şi torcând uşure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure“.

Debutul său literar s-a produs în anul 1896, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”, unde poetul semnează cu numele său (aproape) real, Ion Theo, apoi creaţiile sale literare din perioada 1897-1899 sunt semnate cu pseudonimul Tudor Arghezi. Între anii 1900 – 1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, iar liniştea acelei vieţi îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor.

În anul 1910 revine în ţară după cinci ani de pribegie în Franța și Germania– perioadă despre care Arghezi avea să declare că i-a adus desăvârşirea ca scriitor.

Începând cu anul 1912, poetul publică, sub pseudonimul Tudor Arghezi, versuri, pamflete şi articole polemice în publicaţiile “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru” sau “Rampa”. El şi-a luat pseudonimul de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeş în îmbinare cu numele de familie al tatăului – Theodorescu-Tudor.

La 5 noiembrie 1915, el se căsătoreşte cu Paraschiva Burda.

În 1916, când  România intră în primul război mondial, iar Arghezi împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori – între care cei mai cunoscuţi fiind Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu – se pronunţă în favoarea neutralităţii României. Pentru aceste opinii, toţi aceştia, inclusiv Arghezi, sunt reţinuţi, în anul 1919, şi duşi la Penitenciarul Văcăreşti, sub acuzaţia de trădare şi colaboraţionism. După un an de închisoare este eliberat, prin decret regal, alături de ceilalţi ziarişti, colegi de detenţie.

Reținem momentul  1926, când Arghezi cumpără terenul de 17.250 mp pe care şi-a construit celebra locuinţă ”Mărţişor”, pe dealul Mărţişorului, chiar în vecinătatea închisorii Văcăreşti. Aici Arghezi începe să cultive pomi fructiferi şi viţă de vie, iar construcţia casei, a anexelor gospodăreşti, amenajarea tipografiei unde meşterul tipograf Arghezi visa să-şi publice cu mâna lui toate scrierile, urmau să se întindă pe următorii 15 ani.

În anul 1927, abia când Arghezi împlinea 47 de ani, îi apare primul volum de poezii, “Cuvinte potrivite”, iar anul următor îl găseşte în poziţia de director al nou înfiinţatului ziar “Bilete de papagal”.

În anul 1929, Arghezi debutează în proză, cu volumul “Icoane de lemn”, iar doi ani mai târziu îi este publicat volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat, ca dealtfel şi “Poarta neagră”, de anii de detenţie.

În 1931 publică volumul pentru copii, în proză, “Cartea cu jucării”, o direcţie particulară a creaţiei sale, completată ulterior cu volumele “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.

În anul 1934 vede lumina tiparului romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial, în 1935 publică volumul “Versuri de seară”, iar un an mai târziu apare romanul “Cimitirul Buna-Vestire”.

În anul 1939 publică volumul de versuri “Hore”, iar în 1942, romanul “Lina”.În anul 1943 apar, sub genericul “Bilete de papagal”, mai multe pamflete extrem de acide, care îi aduc o anchetă a poliţiei, însă Arghezi perseverează spre finalul anului, când la 30 septembrie, publică un extrem de virulent pamflet intitulat “Baroane”, care conţine atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la Bucureşti, Manfred von Killinger.

Redăm un fragment din pamflet: „Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit? Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule. Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte. Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?”.

Arghezi va fi  din nou reţinut şi aruncat în închisoare, mai întâi la Bucureşti, apoi în lagărul de la Târgu Jiu, unde s-a aflat mai bine de un an, iar ziarul este confiscat la ordinul autorităţilor.

Va fi  eliberat abia în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist. O perioadă trăieşte la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor.

În anii ce au urmat, începând cu 1952, Arghezi este reabilitat, la iniţiativa lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, apoi este distins cu titluri şi premii, fiind ales şi în rândurile membrilor Academiei Române.

În anul 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură şi tot în acelaşi an publică volumele “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi” şi “Cu bastonul prin Bucureşti”.

La 14 iulie 1967, Arghezi trece la cele veşnice, fiind înmormântat, în cadrul unor funeralii naţionale, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor, care începând cu anul 1974, conform dorinţei sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Casa cuprinde mobilier, cărţi, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi, iar alături se află şi tipografia acestuia, unde sunt expuse volume, documente, reviste şi imagini din istoria familiei acestuia şi a „Mărţişorului”.

Sursa: RADOR