Eminescu și publicistica sa


Alături de poeziile care i-au oferit dimensiunea genialităţii în literatura română, Eminescu a avut şi o vastă activitate de ziarist. Când citeşti un articol al lui Eminescu, ai de la început impresia că autorul e stăpânit de o idee precisă, că are o concepţie politică ori socială pe care vrea să o pună în relief, că articolul nu-i decât un mijloc de a ajunge la acest rezultat.

Cred că este util să plecăm de la textele însăşi ale lui Eminescu, spre a vedea la ce concluzii am putea ajunge în această chestiune. În poezie Eminescu se simţea dator să exprime adevăruri subiective, dar oare în articolele sale n-a expus adevărul vremii aşa cum l-a văzut el?

„Nu trebuie să uităm – afirma D. Murăraşu în lucrarea „Naţionalismul la Eminescu”, Bucureşti, Editura Atos, 1999 – că avem de-a face cu un poet care a spus prin glasul unui personaj dintr-o lucrare a sa: „Dac-ai avea pentru moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar părea această lume…”.

Adevăr obiectiv sau subiectiv, ceea ce ne interesează este că Eminescu se simte dator cumva, să îl exprime. El critica adesea cu înverşunare starea lucrurilor din ţară. Pretutindeni nu vedea decât „forme goale”, „instituţii fictive”, „spoială de cultură”. Iată cât de actual scria Eminescu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „ne-am dezgrămădit, făcând drum larg unei civilizaţii pripite, unei pospăieli apusene…”, sau „toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizati calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres.” Era deci Eminescu un critic virulent al societăţii, aşa cum era un pesimist incurabil în poezie.

Era Eminescu în articolele sale: criticul formelor fără fond, duşmanul politicianismului, antisemitul, xenofobul…? Eminescu era împotriva a tot ce putea denatura viaţa noastră naţională. El critica franţuzismul clasei superioare, în general nu avea simpatii pentru Occident. Articolele sale oglindesc starea de enervare şi de nelinişte a epocii în faţa semitismului, evreii fiind socotiţi o „primejdie naţională”. Împotriva politicianismului, Eminescu se arăta neiertător, ascuţindu-şi condeiul împotriva demagogilor. Expresia politicianismului era, aşa cum este şi în zilele noastre, Parlamentul. Pentru această instituţie, Eminescu găseşte epitetul de  „adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei”.

Un observator critic şi al celorlalte instituţii, Eminescu găsea fiecăreia cusurul „formei fără fond”, cusur care din nefericire s-a transmis până în zilele noastre. Iată deci un altfel de Eminescu… critic şi neiertător în faţa tarelor vieţii politice şi sociale româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

prof. Maria Drăgulescu,

Colegiul Auto „Traian Vuia”, structura Școala Gimnazială Nr. 7 Târgu-Jiu 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.